„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Toata lumea ma cauta numai cand are nevoie de mine

de

Toata lumea ma cauta numai cand are nevoie de mine, mi-a spus odata cineva, pe un ton semiplans. Am sarit sa ii spun ca nu e adevarat, ca eu cel putin, nu fac asta, si o caut ori de câte ori pot, ori de câte ori mi-e dor de ea. M-am grabit sa ma exclud din tagma interesatilor, sa pun accent numai pe sentimentalismul meu tampit, care ma face de multe ori sa caut oameni cu care am împartit ceva candva, si despre care as vrea să ştiu ce fac, cum si unde le e viata.

Am invatat chiar si eu ca prieteniile se pierd, mai ales cand te trambalezi peste ape mari. M-am batait de bucurie de fiecare data cand am primit mesaje de la cei dragi, cu care acum nu mai impart aceeasi intersectie de latitudine si longitudine. Am raspuns cat am putut de repede, cat am putut de cald. Le-am deschis repede fisierele cu poze, le-am vizitat cu verva albumele foto de pe internet. Le-am scris.

M-am intristat mereu cand n-am mai primit de la cineva nici un mesaj în ani de zile. Am impartit clipe atat de irepetabile cu oameni despre care credeam ca tin, asa, un picut, la mine. Ca ii mai interesează daca sunt fericita, daca m-am îngrasat, daca am slabit, dacă mai am de gând sa fac un copil, daca mi-e bine. Daca am vreo multumire suplimentara traiului de zi cu zi.

Am mai încercat să reinsailez niste contacte care apoi au pierit iar, ca şi cand nu s-ar fi povestit. De fiecare data mi s-a raportat care cat are si cat mai vrea sa adune. Am dat din cap, admirativ, am oftat, mut, desigur, si mi-am vazut de treaba mea. M-am hotarat sa imi pun energiile in chestii mai egoiste decat saparea dupa informatii de suflet si obtinerea balantei de venituri si cheltuieli a vreunei foste foarte bune prietene.

Dar ma mai gandesc uneori, oare chiar aaa nasol ne uităm unii pe altii? Oare fetele acelea nu mai rad deloc cum radeam noi pe timpuri, impartind in mod aproape egal ultima suta de lei? Nu mai conteaza deloc toate lucrurile acelea? Si am reusit sa accept cumva ca nu.

Partea buna e ca exista si exceptii notabile si, in plus, am cunoscut si eu alti oameni, dar fara a-i uita complet pe cei de dinaintea lor. Asa sunt eu, duc cu mine chefurile, sperantele (actualizate bineinteles cu o oarecare luciditate cam acra, dobandita cu scurgerea anilor si a apei la canal), pofta de ras, dorul de intelegerea din priviri sau din inclinarea capului. As fi vrut sa ii fi soptit lui Dumnezeu, cand m-am dat jos de pe linia de fabricatie: te rog, mai tavaleste-ma inca o data prin oala cu nepasare, s-ar putea sa imi fie de mare folos pe parcursul calatoriei. Oare ar fi facut-o?

proofreading & editing @ Trade Me, New Zealand’s #1 auction and classifieds website. editorial writing company

Categorii:
prieteni

Comentarii

  • Draga Amalia,

    Ce frumos scrii, despre aceasta eterna dilema.
    Oare cum e posibil sa imparti cu cineva si ultima lingura dintr-un borcan cu zacusca, iar peste ani, sa nu iti de-a nici macar un semn; iar cand o cauti, sa se faca de negasit.
    De multe ori ma gandesc la prieteniile pierdute, mai ales de cand am plecat. Si de multe ori nu am vrut sa accept realitatea ca odata plecat, unora nu mai le esti pur si simplu de folos.

    wlfp 19 septembrie 2009 21:40 Răspunde
  • Iti multumesc pentru mesaj. Polonia este pentru mine ca un fel de a treia sau a patra tara, ca acum nu mai stiu exact cate am 🙂 Am multi, multi polonezi aici la Chicago.

    amalia 26 septembrie 2009 0:06 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title