fbpx
„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Transilvania

de

A fost o dată ca niciodată o etapă istorică în care la prânz desertul era o ruladă de casă umplută cu cacao (pentru mine, fiţoasa) şi o ruladă cu mac (pentru restul mesenilor, mult mai înţelegători). Seara, cina organică se încheia cu un pahar de lapte proaspăt, abia extras din ţâţa vacii. Genunchii zdreliţi, puii domnoşi, porcii lacomi şi vacile răbdătoare erau elementele unui firesc blând, nederanjat decât de zvonuri răzleţe, cum că peste Zidul Berlinului viaţa ar curge în mijlocul unor minunăţii inimaginabile. Aproape că tindeam să cred zvonurile, căci văzusem în congelatorul unor persoane mai umblate decât mine ambalaje galbene de chiftele pre-făcute şi, într-o vacanţă, găsisem la o margine de drum o sticlă goală de apă minerală nemţească. Pe urmă o verişoară mi-a arătat o pereche de adidaşi nou – nouţi, culmea, exact numărul meu, şi am fost prea mutălaică ca să o întreb dacă îi pot purta şi eu o tură într-o plimbare prin Mediaş. Aşa mi-a căzut pe ogorul sufletesc sămânţa tânjirii după fructele subversive ale orânduirii capitaliste, şi am jurat cu o mână pe inimă şi cu cealaltă pe tivul unui tricou cu scrisuri care nu-mi aparţinea, că, într-o zi, o să am toate bunătăţile pământului, supermarketului şi raioanelor cu îmbrăcăminte de damă.

Viaţa s-a depănat în sensul acelor de ceasornic, iar ocazia de a sparge hotarele naţionale în favoarea a ceva mult mai înalt şi mult mai curând, vorba cântecului, a devenit de nesuportat. Îndată ce a apărut o posibilitate concretă de transplant internaţional, am acţionat în faţa ei ca taurul necăjit cu o batistă roşie. A ajutat la asta, desigur, şi curiozitatea patologică faţă de aproape orice îmi iese în drum. Am plecat, am ajuns, nu vă plictisesc cu detalii. Vreme de nişte ani vânat cu patos produse semipreparate şi felurite articole vestimentare, executându-mi promisiunea solemnă din urmă cu nişte ani. Începusem totuşi să sesizez, în anumite pauze pentru respiraţie, că o cină la cutie nu are nimic din farmecul existenţial al merelor roşii care cădeau din pom direct în supa ardelenească de pui. Am început să mă întreb dacă nu cumva, pe total, am pierdut mai mult decât am câştigat. E adevărat că Dumnezeu nu dă cu joarda, dar te pune uneori în situaţii în care te trezeşti că îţi reconsideri priorităţile şi, deci, opţiunile. Dar cu mine situaţia nu e numai în alb şi negru (bine de ăia cu care e), căci eu astăzi las tot ce am şi plec acasă cu o plasă de un leu, cu paşaportul şi un sendviş, şi mâine vând şi pe tata şi pe mama şi tot pământul strămoşesc pentru a-mi băga nasul într-o geantă de firmă, nu-i spui numele, dar firmă importantă, orişicum.

Fluctuând aşa, între călugărie şi desfrânare luxoso – comercială fără margini, am băgat de seamă că îmi plătesc (până la urmă) simpaticele excese cu un ritm de viaţă atât de gonit pe autostrăzi, încât duminica trecută era să leşin, auzind nişte prieteni discutând despre planuri de revelion. Când a trecut anul??, aş fi strigat, dacă nu mi-ar fi stat în gât o ciupercă umplută. Nici n-am apucat să mârâi spre ascultătorii ocazionali (ăia care mi-au mai rămas) că poate şi modul nostru de viaţă mai tradiţional o fi avut, totuşi, meritele lui, comparativ cu alergătura asta pe bandă care îmi pare a fi, uneori, Occidentul.

În fine, nu mai teoretizez, că mă încurc în dantela propriilor cugetări, dar ce vreau să comunic este că în numărul american de octombrie al revistei National Geographic – Traveler a apărut un reportaj grozav despre Transilvania, descrisă ca un ultim pământ pe care pot fi regăsite şi trăite ritmuri europene de demult, ritmuri liniştitoare, pitoreşti şi tămăduitoare, după care chiar şi europenii sadea mai suspină din când în când, în momentele de oarecare reverie. Dintr-o dată m-am simţit fericită şi uşoară, pentru că am trăit acele vremuri şi acele ritmuri pomenite în revistă şi acum, prin contrast, le-am aflat şi valoarea. Nu mă laud şi nu mă plâng de nici una dintre experienţele mele, însă acest articol îmi confirmă ceea ce tot predicam pe la colţuri, că avem cu ce să atragem atenţia, şi, când s-o mai îmbunătăţi managementul, vor veni vremuri, dacă nu bune (că acum doar n-o să-mi ridic toată lumea în cap spunând că vor veni vremuri bune), măcar pitoreşti pe alocuri.

Spun asta pentru că articolul din National Geographic era ilustrat exact cu o ruladă cu mac şi un pahar de lapte din ţâţa vacii, să crape de invidie agenţii de pasteurizare care tocmai au sărit la jugulara ultimelor bacterii strecurate cu neruşinare în ugerul bovin. Căci, iată, uneori nu numai pământul e rotund, ci şi circumstanţele admiraţiilor existenţiale. Şi, să ţinem seama, de data asta e vorba de case foarte mari.

Comentarii

  • Exista, prin canioanele sufletului meu, amintiri asemanatoare: mirosul cinei pregatita pe cuptorul de pe prispa casei, cozonacul care niciodata nu se sfarsea in casa bunicii, dudele cu care ma manjeam dintr-un colt al ranjetului intr-altul, turmele care bateau ceasul inserarii pe culmea din spatele casei…
    Din pacate, tot ce a fost frumos- nu mai este. Nu numai ca bunicii mei s-au stins, dar toata poezia locului s-a pierdut prin palcurile de catina, intr-o paragina in care domnesc salbaticiunile 🙁
    Dar, e adevarat: nu este Transilvania…

    D Mihaela 1 octombrie 2010 11:30 Răspunde
  • No pentru astfel de tihna,draga Amalia,nu m-am indurat sa dau coltu’ meu de Romanie…Afara pot pleca oricand,sa fac ce mi-o trece prin cap,o ce mi-or permite ronii transformati in euro.Faza cu cumparaturile,gen poseta verde cud ce era sa ti-o fure japoneza,jur,am depasit momentu’asa ca,cu o gura om manca toti.Faptul ca mai exista cineva capabil sa dea in traznet totul si sa o poata lua oricand de la-nceput,nu poate decat sa ma bucure.Asa functionez si eu.

    adrianagianinna 1 octombrie 2010 13:08 Răspunde
  • Amalia , eu am ajuns la concluzia ca si daca plecam si daca ramanem toti tanjim dupa ceva din trecutul nostru . Ne e dor de copilarie , de casa bunicilor , ne e dor de anii studentiei cand eram atat de tineri , de entuziasti si de puri !
    Oriunde ai fi in lumea asta , din momentul in care ai un job , o familie , copii si toate grijile ce rezulta din toate astea , timpul se comprima . Viata capata un ritm si o viteza ametitoare . Din momentul in care am plecat din casa parintilor , timpul a inceput sa zboare , zilele , saptamanile si anii s-au scurtat ingrozitor , am senzatia ca trece viata pe langa mine . In momente de stres maxim , de munca pana la epuizare am spus de multe ori cu naduf : ” imi iau o vaca , un caine si o pisica si ma duc la tara !” convinsa fiind ca voi regasi acolo tihna de alta data , cea din vremea copilariei mele cand zilele erau lungi cat saptamana si lunile cat anii de acum . Sunt insa doar vorbe spuse la suparare , sunt convinsa ca oricat mi-as dori nu mai pot regasi linistea unor vremuri de mult apuse …
    Mi se intampla de multe ori , in goana masinii mele prin tara sa vad cite un om ce-si paste turma de animale .Ma gandesc ca in simplitatea lui trebuie sa fie mult mai fericit decat mine ….

    Marina 1 octombrie 2010 22:06 Răspunde
  • Sunt de acord cu Marina, cred ca nostalgia e mai mult temporala decat spatiala. Si eu am fost crescuta de bunici, intr-o casa batraneasca, dar confortabila, cu o curte mare plina de flori, animale, pomi, cu mate la sfara cu motocei ca in Creanga, am fost hranita cu toate bunatatile naturale, am asistat in fiecare an la prepararea dulceturilor si conservelor, m-am jucat cu animalele, am mers dupa fragi, m-am balacit in garla… am fost norocoasa, ca toti cei care au avut bunici la tara. Dar o parte din fericirea aceea s-a datorat varstei, pentru ca m-am bucurat de toate avantajele traiului la tara, fara sa-i simt grijile. Si statutul social a avut un rol, bunicii mei nu isi castigau painea de pe urma pamantului, nu erau tarani, deci nici ei nu aveau grijile pe care le aveau altii in sat. Lucrau pamantul pentru a avea ceva in plus, dar, la o adica, ar fi putut trai doar din pensie. Cei care depindeau complet de pamant isi trimiteau copiii si nepotii la munca de mici, pe cand eu mi-am petrecut vacantele visand, citind pe patura la umbra si batand ulitele. Ei, mai dadeam o mana de ajutor la intors fanul, ca erau baieti bronzati si musculosi pe-acolo ;).
    Mi-e dor si mie de toate cele pe care le-ai enumerat tu (inlocuind supa cu borsul de gaina si rulada cu poalele-n brau :)), dar cred ca viata la tara e placuta doar cand ai o alta sursa de venit. Toate lucrurile acelea minunate se asterneau magic in fata mea, n-a trebuit niciodata sa fac tot efortul din spatele lor. Nu cred ca cei care depind de munca pamantului sunt mai fericiti pentru ca viata lor e mai simpla, cand de fapt e foarte grea, cred ca sunt fericiti doar daca le place cu adevarat ceea ce fac, lucru care e valabil pentru oricine. Mie nu mi-ar placea sa ma scol la 4 in fiecare zi, sa mulg vaca, sa ranesc balegar, sau sa ma lupt cu diversi daunatori. Imi placea cand veneau vecinele nitam-nisam in vizita la bunica si le ascultam barfele savuroase, dar acum iau foc daca imi vine cineva pe cap neanuntat, imi apar intimitatea cu dintii. Presiunea sociala in astfel de comunitati strans legate e foarte mare, desi poate noua ideea ne pare comica.
    Mi-ar placea, cum sa nu, o viata la tara ca in la Medeleni (mai putin politica elitista a cartii, care acum ma cam dezgusta), confortabila si centrata doar pe lucruri frumoase. As culege flori si as fierbe zmeura si petale de trandafir intr-o veselie :). Dar asta e doar pentru cei foarte, foarte norocosi.
    Totusi, cred ca inteleg de unde vine frustrarea ta, Amalia, si, daca ma insel, sa-mi spui. Canada e o tara superba si Vancouver e chiar o bijuterie din punct de vedere al frumusetii naturale. Si stiu ca si SUA are nenumarate locuri fabuloase. Cu toate astea, am avut mereu aici senzatia de alunecos, de superficial, desi era clar ca nu lipsa naturii era de vina. Pana cand am realizat ca aici nu exista un „la tara” asa cum il stiu eu, ca nu sunt sate in sensul clasic al cuvantului, ca nu sunt tarani si casute batranesti si traditii de secole. Mie asta mi-a dat un sentiment de lipsa de radacini, nu neaparat de lipsa radacinilor mele romanesti, ci o lipsa a locului in sine. Iubitul meu e din Mexic (si nici macar n-a crescut la tara) si mi-a zis ca simte exact acelasi lucru. Mi-a aratat poze pe net din satele mexicane si am avut asa un sentiment de cald, de familiar, desi, in aparenta, totul era total diferit de satele romanesti. Dar era cu adevarat „la tara”, chiar daca nu la tara mea.

    Iar am scris un kilometru, ma scuzi, cand ma pun pe vorba, nu mai termin :). Sunt curioasa sa vad articolul din National Geographic, sunt curioasa daca e pertinent sau doar romantic. O sa ma uit dupa revista aici si o si inhat.

    catintherain 1 octombrie 2010 23:54 Răspunde
  • Amalia, pentru prima data ma simt privilegiata ca traiesc in locul acesta uitat de lume, unde mai mananc un out direct din cuibar si mai beau o ceasca de lapte ”din tata vacii”. Sac! 🙂 Astept revista cu pricina sa scoata din anonimat aceasta zona considerata ”polul saraciei din Europa de Est”. Lasand gluma la o parte sa stii ca si zonele mai putin cunoscute au frumuseti de poveste iar toamna cu aramiul ei le face si mai frumoase.

    camellia 2 octombrie 2010 12:47 Răspunde
  • atunci ai sa ma intelegi ca mi-am adus cu mine doua pungute cu mac, la ultima calatorie (nu stiu daca la voi exista in magazine, aici nu)
    dar ce ma fac cu dealurile, vaile, soarele, umbra de sub vita de vie si toate care vin la pachet cu rulada?nu incap in valiza nicicum, plus ca ma temeam sa nu mi le fure in aeroport.

    Monica 3 octombrie 2010 16:16 Răspunde
  • Mihaela, si la mine s-a intamplat ceva foarte asemanator, bunicii s-au dus, locul e mai pustiu ca alta data. Singura speranta, singurul lucru cu adevarat bun e ca, foarte aproape, la Savarsin, Castelul Regal pastreaza si azi din poezia si aroma speciala a acelor timpuri. iar blogul respectiv il urmaresc datorita tie.

    amalia 4 octombrie 2010 4:18 Răspunde
  • adrianagiannina, acum da, e mult mai usor sa iesi din tara si sa vezi o multime de lucruri si e grozav ca e asa. Daca ne gandim ca a existat o perioada in care nu aveam voie nici sa avem pasaport, iar acum calatorim cu buletinul, ne dam seama, ca, orice am zice, lucrurile s-au schimbat mult in bine.
    Poseta verde a fost un fel de cotitura psihica, trebuie sa caut textul acela si poate il pun si aici. Oricum, raman o mare admiratoare a frumosului, inclusiv a aceluia din haine si posete, chiar daca, bineinteles, nu se pune problema sa cumpar mereu. Dar o mangaiere si un miros tot fur, vreau, nu vreau.

    amalia 4 octombrie 2010 4:34 Răspunde
  • Marina, multumesc de comentariu, te citesc mereu cu placere. Da, problema e, dupa ce noi ne-am obisnuit cu un ritm, mai mult sau mai putin nebunesc, il putem schimba atat de usor cu altul, sa zicem mai asezat? Oare nu o sa ne lipseasca goana si tot ce faceam inainte?

    amalia 4 octombrie 2010 4:38 Răspunde
  • catintherain, singurul lucru cu care nu am fost de acord in comentariul tau este ca te-ai scuzat ca ai scris prea mult. Ti-am spus ca mi-ar placea sa ne cunoastem odata, daca n-ar fi miile de km la mijloc, si timpul asta, mereu prea scurt.
    Exact asa a fost pentru noi viata la tara, precum spui: placuta si idilica, fara efortul cerut de tot ce era acolo.
    Nu te inseli absolut deloc in privinta frustrarii, exact de acolo vine, si stiu si inteleg ca e vorba de o cu totul alta evolutie istorica a acestui pamant, de asta totul e altfel, inclusiv asezarile, inclusiv oamenii. Marturisesc ca nu am realizat ca imi poate lipsi atat de mult structura aceea de tip european, poate nu neaparat romanesc, dar european.
    Sa-mi spui cum ti s-a parut articolul din revista, te rog.

    amalia 4 octombrie 2010 4:44 Răspunde
  • camellia, am sa te vizitez 🙂
    Asa, ca un facut, in numarul de septembrie al respectivei reviste a aparut un articol despre Chicago, iar in octombrie Transilvania.
    Sunt absolut convinsa ca exista multe zone cu frumuseti de poveste, tot asta spun si cred.
    Acum sunt mai convinsa decat oricand.

    amalia 4 octombrie 2010 4:50 Răspunde
  • Monica, te inteleg perfect 🙂
    Eu nu mai am mult pana pun dealurile in valiza.
    La noi nu e voie sa vii cu de-ale gurii, sa nu se contamineze natiunea cu agenti subversivi.
    Dar asta e numai asa, teoretic, ca, practic, eu am spart blocada cu niste pufarin.
    Nu stiu daca avem aici mac, desi ar trebui sa fie.

    amalia 4 octombrie 2010 4:56 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title