„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Vizite peste mări şi stări

de

În decursul primelor mele trambalări planetare cunoscute sub numele de „vizite acasă” puneam piciorul pe scara avionului cu atât de mult entuziasm încât eram, cu adevărat, enervantă pentru cei din jur. Sufletul îmi dănţuia de fiecare dată de bucurie, mai să dea pe dinafara agenţiei de turism unde tocmai mă scuturasem de obşteasca mie de dolari asociată acestei distracţii. Ţineam la zi trei calendare, unul catolic, unul ortodox şi unul cu Winnie The Pooh, în care marcam cu carioca zilele care au trecut şi zilele care au mai rămas până la marea îmbarcare. La servici, oricine nu avea chef de muncă putea să asculte cum o să traversez eu Oceanul până undeva în Europa de Vest, şi de acolo o să iau alt avion până la Bucharest sau Timisoara, you know, Bucharest is the capital city and Timisoara is a beautiful city in Western Romania. Lumea asculta, cu masca naţională a cordialităţii pe figură, iar eu, care nu apucasem încă să îl citesc pe Beppe Severgnini, interpretam integral manifestările ascultătorilor prin prisma firii mele portocalii. Numai mult mai târziu, când am ascultat o dată la uşă o discuţie, mi-am dat seama că ălora le era, oarecum, teamă pentru mine, că mă duceam aşa de departe, şi le era teamă pentru ei, că poate nu mă mai întorc şi ar fi păcat, căci lucrez atât de bine şi de convenabil. Uite aşa, ne despărţeam cu urări exacerbate de have a good trip and enjoy your family, bla, bla, iar eu o zbugheam spre apartamentul închiriat, să permut pentru ultima oară marafeturile între valize şi să sun toţi prietenii şi neprietenii pentru a mă asigura că fiecare trimite prin mine un mic ceva acasă.

Am dus la Deva componente de calculator, loţiuni de fertilitate, jeleuri, camere foto seminţe de flori şi cine mai ştie câte alte bunuri mobile, căci restul n-au lăsat urme detectabile în memoria mea de elefant intercultural. La plecare făceam poze cu valizele, cu casa, cu vecinul care tocmai ieşise, întâmplător, să-şi frezeze gazonul, totul era o încântare. Evident că în avion nu dormeam nicio secundă, număram orele şi multe sunt, Doamne, zece în acelaşi scaun mic. Când simţeam pista Europei sub roţi (de obicei simultan cu greaţa nesomnului), mă umflam în pene că tranzitez nu ştiu ce aeroport internaţional, cel mai adesea unul din Germania. Spre deosebire de alţi călători, eu încă n-am ajuns la Amsterdam, fapt pe care îl regret. Al doilea segment aerian al călătoriei, scurt doar cât să-şi mesteci şi tu sendvişul, să mergi până la baie şi să te încalţi la loc, mi se părea, deja, un fel de glumă, de bun gust, e adevărat, dar tot o glumă.

De cum mă prăvăleam de pe scara aeronavei pe solul strămoşesc, eram un ţonţoroi de vizite, de telefoane şi de impresii. Atât cât stăteam eu acolo, două sau trei săptămâni, circulam ca un titirez între Timişoara, Deva, Bucureşti şi Buzău, cu o încrâncenare demnă de cauze mai bune. A nu uita pe nimeni era o chestiune de onoare şi, deşi mai mereu se întâmpla să nu pot întâlni pe câte cineva, în mare îmi îndeplineam planul de vizite, cafele, îmbrăţişări, urări şi exotism american împrăştiat pe cap de locuitor. Culmea, nu apucam să stau destul şi nici să fac poze tocmai cu părinţii, pentru că ei, nu-i aşa, sunt cei mai disponibili. Mă întorceam la Chicago ameţită de cap şi de picioare, după o călătorie retur care părea, nu ştiu de ce, un pic mai potolită sufleteşte decât perechea ei. În clipa în care aterizam în faţa indiferentă a dosarului cu cifre de pe biroul meu din suburbie, mi se părea că am visat toată tevatură şi că de fapt, n-am fost plecată nicăieri.

De pe la vizita trei încolo m-am mai temperat un pic. Apoi m-am temperat mai mult, până am ajuns să-mi fie oarecum să merg acasă. Desprinderea de aici, chiar şi pentru o ameţitoare vizită de prietenie pare, nu ştiu de ce, tot mai greu de înfăptuit. Mersul încolo, ca mersul încolo, dar venitul înapoi presupune manevre emoţionale pentru care cred că încep să îmbătrânesc. Dau vina, în mare parte, pe bucăţile exagerate de absenţă pe care ritmul firesc al unei aventuri americane ni-l impune, vrem, nu vrem, în raport cu ţara mamă. Totul trebuie planificat cu grijă, concediul, banii, programul la destinaţie, feliile de atenţie şi emoţia alocată celor dragi (cu cât mai puţină, cu atât mai bine, căci excesele ne fac rău şi unora, şi altora). Bineînţeles că am mâncat şi eu cândva pufarin pe canapea, cu ochii la Surprize, Surprize, şi cu mirarea lăţită cât să cuprindă şi să nu creadă povestea diverşilor sosiţi înapoi de prin America la cinşpe ani de la plecare, când nepoţii de frate veneau în platou să plângă de fericire că s-a întors unchiul din Detroit, exact ăla care plecase să asigure prosperitatea întregului clan, fără să se mai întoarcă de atunci înapoi. Între timp am învăţat că venitul înapoi, chiar şi în vizită, e o chestiune care tinde să se tot complice cu trecerea anilor.

Vizitele acasă…

Aventuri amânate.

Aventuri aşteptate.

Tag-uri:
Categorii:
America

Comentarii

  • Pana una alta, ce-ar fi sa nu mai amani atata, sa te sui in avion si sa vii incoace? Crezi ca n-ai sa rezisti inca unei plecari? Eu cred ca da, mai ales ca ai sa pleci cu sacul doldora de amintiri frumoase 🙂

    Corinas 3 martie 2011 12:26 Răspunde
  • Ah, dar de ce doar „acasa”? Cand mai ramane timp de concediu intr-un Amsterdam, un Berlin sau mai stiu eu prin ce loc de aiurea..?

    Anca 3 martie 2011 13:03 Răspunde
  • uf, cata dreptate ai. mi-e un dor de ai mei …… dar tare greu e sa te urnesti cand ai atatea „obligatii”, responsabilitati. intre timp am devenit hockey mom iarna si mai nou si vara, soccer mom, de obicei vara si un pic si iarna-primavara si asa mai departe. plus ca mai vrei si cate un concediu, nu vizita de lucru acasa (aici pot sa comentez ca ultima vizita n-a fost de lucru, chiar a fost un concediu reusit, cu mers la munte si alte locuri placute).
    sunt multe de zis aici.
    te pupam.

    Alina 3 martie 2011 13:21 Răspunde
  • Stii cand incepe sa devina tare greu? Cand incep sa dispara cei carora le daruiesti acum felii de atentie. Nu mai zic, ca ma iau gandurile intunecate de vina… Uf 🙁

    Beatrice 3 martie 2011 15:21 Răspunde
  • Remarc ca inca mai spui „acasa” …:)

    D Mihaela 3 martie 2011 17:02 Răspunde
  • Corina, ar fi o ideea interesanta, nu zic, sa vedem ce si cum.

    amalia 3 martie 2011 18:15 Răspunde
  • Anca, ramane timp dar prea putin, din pacate. Pe de alta parte, am mai avut si pana acu vacante de o dupa-amiaza, de exemplu la Niagara sau la Milano 🙂

    amalia 3 martie 2011 18:16 Răspunde
  • Alina, parca urnesti un gigant, asa mi se pare 🙂

    amalia 3 martie 2011 18:17 Răspunde
  • Beatrice, nu vreau sa te ia gandurile intunecate, poate mai bagam un vin de gheata intre timp, ca sa ne redea cheful de bunatati si frumuseti.

    amalia 3 martie 2011 18:18 Răspunde
  • Mihaela, looks like inca mai spun, desi nu chiar cu toata convingerea.

    amalia 3 martie 2011 18:19 Răspunde
  • Acasa, in inima ta, esti mereu langa parinti. Cu gogosi, cu muraturi, cu vegeta, cu ce vrei tu.

    Acasa, in inima ta, esti alaturi de fiica ta, in papucii de casa sorbind din alint cafea, mormaind duios catre sot si tastand de zor la Tango.

    Acasa, in inima ta, mi-as dori sa fiu, din cand in cand, si eu.

    Anemari 3 martie 2011 19:56 Răspunde
  • Draga mea amalia mereu plina de dorul de acasa…
    In primii ani de Canada mai spuneam „acasa” cand ma refeream la Brasov si Romania, pana intr-o zi cand nepoata mea, pe atunci de 7-8 ani mi-a spus.” Acasa esti aici, aici sunt copii tai si serviciul si locuinta. Acolo sunt bunicii mei si parintii tai dar ii aducem noi aici ”
    Sufletul nostru va fii mereu intre doua lumi, cea de aici si cea de acolo. In ultimii doi ani cand m-am intros din concediu si am facut escala ( prea scurt ca sa o numesc vizita) in Romania am avut totusi senzatia ca ma intorc acasa. Vizitele in Romania sunt vizite de lucru pentru mine si nici de cum vacante. Trebuie sa fac o lista si planificari ca sa ma intalnesc cu toata lumea,sa vorbesc cu toti, sa nu uit pe nimeni ci doar sa uit de mine.
    Data viitoare cand ma voi duce nu anunt pe nimeni. O iau doar pe prietena mea de-o viata si umblam in amintirea si cautarea timpurilor duse. Promit!

    CristinaC 3 martie 2011 20:30 Răspunde
  • cred ca nu doar distantele, fusul orar, timpul, banii alocati vizitei acasa (si eu cred ca Romania si limba romana ramane mereu acasa noastra ca spatiu cultural si sufletesc) ci mai ales diferentele de simtire si gandire intre tari si continente, sunt atat de bulversante….dar pana la urma putem compara situatia noastra, acelor de peste hotare cu cea a parintilor nostri plecati din satul copilariei la oras….doar ca orasul nostru este de data asta o alta limba si cultura a carui provocare generatia noastra trebuie sa o strabata….

    amalia d 3 martie 2011 23:59 Răspunde
  • Amalia, mult mai bine ar fi daca ai veni si tu mai aproape de casa, prin Europa pe undeva.
    Cu suta de euro platesti avionul dus- intors, cu o mie vii de cinci, sase ori acasa.
    Crede-ma ca, punandu-ma pentru o clipa in pielea ta, mi-a fost mila de mine.

    camellia 4 martie 2011 14:14 Răspunde
  • Amalia mea din departare…te-am citit pe nerasuflate si pana sa insir mai departe de invit eu in escala la amsterdam..ce zici? ne vom distra de minune, stiu eu de acuma cateva locuri „top secret”:) si ca sa o facem rotunda o luam si pe CristinaC cu noi ca si ea vine de departe din tara frigurilor si si asa are o prietena buna aici la mine-n oras (by the way CristinaC – cred ca mai repede ajung sa te vad pe tine decat pe ea:) ).
    Acum c am facut invitatiile- la modul serios!!!! incerc sa ti raspund la postare si mi-e greu gre greu….asa sunt eu/asa suntem noi mai sentimentale. Eu mi-am pierdut tara….si cum zicea si Cristina suntem intre doua tari, intre doua lumi, intre doua mentalitati, intre doua iubiri….si cred ca asta va fi mereu si de-a pururi parte integranta a vietii noastre multiculti sau interculturale ca cica multiculti nu e prea frumos a zici. Aceleasi experiente am tarit si eu—povesteam pe la slujbele mele germane ca „wie gut, wie wunderbar” ca ma duc pe „acasa” si astia faceau mutre dezamagite ca „nu m am integrat si tot acasa zic”. Vestului parca i vine mai usor sa de scuture de radacinile natale. Vestul tarieste in aici si acum…si eu nu vreau asa. Stiu ca ceea ce simt eu pentru tara mea, draga me ade tara e un romantism pur dar…e tara mea si asa va ramane. E tara mea cu mama mea si tatal meu, cu bunica mea cea draga cu prietenele mele pe care le iubesc la nebunie si care s-au dovedit a fi cele mai adevarate. Nu mi fac planificari, liste si alte cele cand ma intorc acasa – ok e si la o „aruncatura de bat” de aici avand in vedere distantele voastre….o fac in mod chaotic- desi bagajul il am aproape gata cu o luna inainte….si ma las in voia frumosului vartej de sentimente contradictorii numit „casa”.
    Iti / Va imbratisez departarile…

    Delia 5 martie 2011 12:06 Răspunde
  • Ieri am descoperit fotografii din orasul bunicilor, fotografii in alb negru, din vremuri apuse, au navalit aminitirile!!!!!!!Pe undeva parca era epava Titanicului…

    am desoperit articolelel tale si m’am bucurat sa te citesc!!

    E ca o intoarcere Acasa, undeva, in copilarie, la noi in Ardeal.

    oricat am vrea si oricat am incerca sa negam, tot acolo, in tara, ramane Acasa; sI acum dupa 10 ani de viata pariziana, acasa ,e tot la 2 ore de avion de Paris.

    apoi acasa inseamna ceva special . aminitirile tale sunt amintirie unei genratii. Vorbim toti aceeasi limba cand ne aducem aminte de momentele si anii ce au trecut. Avem toti in suflet aceleasi senzatii, florile , pomii, strazile , cartile si distractiile simple de copilasi cuminti .

    Gustul dulcetilor, mirosul florilor de liliac si de tei, si intre toate acestea, anii ce au trecut, si distantele ce ne despart de cei dragi.

    Ei, dar asta e , c’est la vie, si cum spune Balzac, partir c’est mourir un peu

    . Las nu i bai, cum zicem noi ardelenii, ca am avut si avem sansa asta sa ne plimbam prin lume si sa vedem minunatiile ei, pentru ca sa ne intoarcem candva , in vacanta, in vizita, acasa, sa nu avem timp de nimic, sa trebuiasca sa vedem pe unul si pe altul si sa plecam mai obositi decat am venit din concediu. ( numai eu am facut pe dos, am vazut strict doi , tri memebrii ai familiei, si in rest pe nimeni)

    te astept acasa, la Paris, sa vedem impreuna imprsionistii la Musée D’Orsay.

    te pup cu drag din acest inceput de primavara si ma bucur ca am descoperit scrierile tale.

    Diana 5 martie 2011 17:13 Răspunde
  • Cristina, stau si ma gandesc la toata treaba, pentru mine aceasta departare geografica pare sa fie, din pacate, prea mare. In rest, totul ar fi aproape ok.

    amalia 7 martie 2011 4:00 Răspunde
  • amalia d, iar nepotii nostri se vor duce pe Luna 🙂
    simt ca de ceva mai apropiat si mai bibilit m-as fi lipit mai usor.
    vom vedea.

    amalia 7 martie 2011 4:02 Răspunde
  • Delia, pai atunci sa se tzina bine Amsterdamul, ca la vara avem o treaba cu el.
    Iti multumesc pentru ganduri, mi-au facut cu adevarat bine.

    amalia 7 martie 2011 4:12 Răspunde
  • camellia, mersi pentru sinceritate si intelegere.

    amalia 7 martie 2011 4:13 Răspunde
  • Diana, am vazut fotografiile, m-au miscat si pe mine la modul cel mai serios. Mi-am amintit ca o matusa a mea mergea des pe acolo, mi-am amintit drumul cu trenul pe Valea Prahovei, Jesus, vorba ta, Titanic, nu alta!
    Ma bucur asa de mult de regasirea noastra si te astept, asa cum ti-am spus.

    amalia 7 martie 2011 4:20 Răspunde
  • Amalia,
    merci mult pentru mesaje , scuze, nu am reusit sa ti raspund, trec printr o perioada mai grea cu serviciul. Trebuie totul lasat si inceput altceva, iar conditiile nu s cele mai propice.
    sper ca mi va fi mai bine petru a putea trece peste mari si tari si ajunge la tine.
    te pup cu drag.
    curaj in toate si tinem legatura.
    di

    Diana 8 martie 2011 22:36 Răspunde
  • Inca vietuiesc in Romania noastra draga (oare?!). Spun „inca” pentru ca, desi sunt o patrioata convinsa (cel putin asa eram), ma cam viziteaza gandul emigrarii. Am ajuns sa cred ca oriunde e mai bine ca la noi, din nefericire.
    Stiu ca, de va fi sa plec, voi ramane mereu cu dor fata de tot ce am si las aici. Imi va di dor de casa mea parinteasca, de dealurile copilariei mele, de ciresul din gradina care nu apuca niciodata sa se coaca, de merele furate de la vecinu’, de praful de pe ulita mea… De tot. De absolut tot.
    Sora mea e plecata de multi ani din tara si-mi spune mereu ca ii lipseste tot ce tine de cuvantul „acasa”. Stie ca acolo este viata ei de ani buni, pe care nu ar schimba-o. Stie ca acolo inseamna „acasa” pentru copii ei, dar ea se simte acasa aici.
    Ma gandesc, Amalia, ca nu iti este usor sa fii atat de departe. Nu are cum sa iti fie.

    Maria 11 martie 2011 18:10 Răspunde
  • Diana draga, sper sa se intrevada o solutie pentru situatia asta si sa ne reluam planurile:)

    amalianita@yahoo.com 12 martie 2011 2:11 Răspunde
  • Maria, cam asa e, cum spune sora ta. Dar intervin destule nuante, mai depinde si cat de asemenatoare este cultura din care pleci cu cea in care sosesti si cat de bine te potrivesti tu cu a doua. In ceea ce priveste faptul ca oriunde e mai bine decat la noi, nici vorba sa fie asa, crede-ma. De fapt e mai mult un fel de a compara mere cu pere.

    amalianita@yahoo.com 12 martie 2011 2:15 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title