După extracţie mulţi viteji se arată

Cârpa aia mototolită şi aruncată pe jos e onoarea mea stomatologică.

În vreme ce în copilărie spre tinereţe am făcut cărare către cabinetele dentiştilor, lăsându-i unuia dintre ei, prinos de recunoştinţă, chiar proprii ochelari, odată cu maturizarea înaintarea în vârstă am început să îndrept o ureche cam surdă spre necesităţile mele de restaurare stomatologică. Mi-am luat de mantră formularea „eu n-am probleme cu dinţii” şi aşa a şi fost, vreme de vreo 10-12 ani. N-am suferit traume în frageda pruncie dinţoasă, deci nu înţeleg de ce am ajuns să tratez orice e legat de acest subiect cu un uşor spre mediu sentiment de teroare. În plus, în America, nu eşti lăsat să înduri, dacă există căi umane, tehnologice şi financiar posibile ca să ţi se aline suferinţele.

Uite aşa au trecut două cincinale. Mergând mai astă toamnă spre downtown Chicago cu maşina şi mestecând intelectual o gumă de fructe, Providenţa a lovit scurt, făcând să mă trezesc pe limbă cu una bucată plombă metalică, amalgam, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Adevărul e că se clintise ea mai demult, dar, câtă vreme nu se urnise cu adevărat, am ignorat-o cu o inocenţă întrecută numai de credinţa că toţi oamenii sunt, intrinsec, buni. Am pus plomba în poşetă, că eu sunt o sentimentală, să nu uităm, ca şi când ar fi posibil. Pe urmă am pus-o pe raft, în baie, în fond era plomba mea. Seara îi spuneam noapte bună iar dimineaţa îi făceam, în trecere, cu ochiul. În felul ăsta eram ocupată şi puteam să nu mă gândesc la golul lăsat în dentiţia mea de rebeliunea ei.

Pe urmă a început o durere în stânga jos, undeva, cam de Thanksgiving. Am sugrumat-o tandru cu nişte pastile şi m-am dus să îmi bag colţii tranchilizaţi în curcanul care se rumenea regulamentar în Michigan. Durerile şi-au scos capul iar, dar eram pregătită mereu cu un hap chimic salvator. A venit Crăciunul, Anul Nou, ziua mea, câte şi mai câte chestii faine, cine să se amărască pentru o măsea.

Când, în sfârşit, m-au prins, m-au legat şi m-au dus la dentist, am aflat ce am ştiut tot timpul, că măseaua cu zvâcnet trebuie scoasă. Măsea de minte, jumătate încrustată sub os. Aia cu plomba căzută se rezolvă elegant dar astalaltă se lasă cu manevre dure. Aici sunt dezavantajaţi oamenii cu imaginaţie, căci în câmpul lor audio-vizual cresc mult mai uşor reprezentări exagerate sau false ale tărăşeniilor care vor veni. Cum, necum, am făcut programarea, a venit Ziua Extracţiei.

Nu puteam să îmi închipui cum o să fie. O să mi-o zmulgă de vie? O să mă zvârcolesc în chinuri? O să…

Am fost aşa de mică la intrarea în cabinet că nici de o voce cumsecade nu mi-am mai putut face rost. Am aruncat o privire spre sculele stomatologice care aşteptau, foarte multe şi disciplinate, aşteptau… să vin şi să casc gura. În momentul ăla am trăit o senzaţie de spaimă totală, ca şi când se închid cerurile. Tensiunea, măsurată la începutul operaţiei, căci de un soi de operaţie era, de fapt, vorba, se căţărase spre stele. Doctoriţa mi-a explicat că aşa nu putem face nimic, a vorbit cu mine şi m-a pus să respir adânc. De teroarea terorii că nu putem face nimic şi trebuie să reprogramăm, deci să trec iar prin chinul imaginaţiei şi al aşteptării, m-am linistit aproape imediat.

Am semnat frumos şi cuminte cum că am luat la cunoştinţă toate riscurile asociate intervenţiei, fără să le citesc, desigur, căci, dacă îmi pătrundeau cumva în conştient, nu mă mai prindeau înapoi în fotoliu nici cu arma nucleară. Ştiam că va fi o exctracţie cu un pic de îndepărtare de os dar asta e tot ce aveam nevoie să ştiu. Mi-am pus iniţialele lângă fiecare oroare post-operatorie imaginabilă, i-am spus doctoriţei că am încredere totală în ea şi am căscat gura. M-am gândit tot timpul la ceva frumos, cum ar fi o excursie în vacanţa de primăvară, şi îi mulţumeam lui Dumnezeu că a făcut oameni capabili să practice medicina, ca să nu mai vorbim de chirurgie. Uneori mă gândesc, ce or avea ei atât de diferit de noi, ăştialalţi, că trebuie în mod sigur să fie ceva la mijloc. Ce bine că nu suntem toţi la fel.

L-aş mânia pe Dumnezeu dacă n-aş recunoaşte că nu m-a durut. Sigur, au fost senzaţiile de manevre, instrumente, lucrătură, dar n-am simţit durere. Am încuiat cu cheia orice firimitură de imaginaţie şi am ignorat total ceea ce se petrecea în gura mea. Mi-am făcut datoria cetăţenească de a o ţine căscată, dar atât. Vindecarea merge bine şi, încet, încet, am început să detectez semnale ale vechiului meu self, adică, ştiţi, ăla majoritar simpatic, vesel şi trist. O bilă albă este că nu mai sunt aşa de hrăpăreaţă culinar, ceea ce nu poate decât să îmi prindă foarte bine. Până la urmă se pare că te poţi obişnui şi cu stomacul aproape gol, dacă trebuie. În instrucţiunile despre cum să te îngrijeşti după ce scapi din scaunul electric am citit că, după o oră, poţi deja să mânânci; cred că oamenii ăia erau beţi când au scris. Abia am îndrăznit să îngurgitez ceva cu paiul a doua zi seara şi aproape că aşteptam să mi se construiască, pe chestia asta, o statuie ecvestră, cu o placă aurie în care să se explice clar, să înţeleagă toată lumea, în ce constă vitejia femeii din spinarea calului imaginar.

Deşi, la bursa pariurilor, s-a văzut clar tendinţa de a miza pe faptul că nu o să îmi mai scot în grabă şi alte măsele de minte, s-ar putea să produc ceva surprize, după ce se vindecă bine asta, desigur. În America măselele de minte se scot, în majoritatea cazurilor, toate deodată, undeva la debutul adolescenţei. Se consideră că, în multe cazuri, maxilarele nu sunt suficient de spaţioase ca să acomodeze cumsecade molarii de minte, fără să afecteze confortul celorlalţi dinţi. Dar, cum pubertatea mea s-a derulat în alte universuri, iată-mă femeie aproape serioasă, cu rădăcini dentare încrustate adânc şi cu nevoia pregnantă de a scăpa de măselele de minte pentru că mintea, se pare, nu e acolo unde zice publicul călător. Faptul că am fost aşa de înspăimântată e un lucru bun căci, de acum, voi produce numai surprize plăcute dentiştilor care mă vor aştepta cu targa şi, care, când colo, vor da de o tipă relativ relaxată, sper.

Vă doresc multă sănătate dentară şi să faceţi ce ştiţi că e bine şi ce a ignorat scriitorul acestui blog, adică mentenanţă sufletească şi stomatologică preventivă.

Gata, respiraţi şi povestiţi-ne cum vă învingeţi fricile, ca să ne mai vină idei.