Palarii, tarte si carti in North Beach

Ca sa nu incalecam literar excursia noua peste excursia veche, e timpul sa vedem ce e cu magazinul de palarii din Washington Square, „Custom Hat Shop”. Daca e „Custom”, nu putem rata. Am pasit pragul, am studiat si am intrat in vorba cu fata care m-a salutat de fapt din prima clipa. Am povestit cateva minute despre palarii, mi-a spus ca in fisa postului are un timp de discutii cu fiecare client si ca vine cu placere la servici. De cand n-ati mai auzit asemenea declaratii?

In capul meu incepe sa se roteasca o tarta cu fructe, si o gasesc la Cafe Roma. Astept ceva pana sa imi fac pofta, caci intr-un acces de generozitate am lasat alti doi clienti sa comande in fata mea. Baiatul care serveste e numai unul si toata lumea pare sa traga de el. Inteleg ca San Francisco atrage inca italieni din Italia si Cafe Roma pare a fi proprietatea unuia dintre ei. Dupa cum spune Gary Kamiya: „they will keep coming, as long as San Francisco is bellisima”.

Mananc tarta pe strada, in ploaie, in drum spre City Lights Bookstore. Ardeam sa intru in libraria lui Ferlinghetti, sa respir ceva din atmosfera de originalitate si rezistenta la cenzura ideilor, ceva din revolta impotriva ordinii care niveleaza emotiile. M-am repezit la etaj si mi-am lasat imaginatia sa ia loc in scaunul poetilor, in timp ce eu m-am asezat, ceva mai modest, in scaunul de langa. Multumesc pe aceasta cale necunoscutului pe care l-am intrerupt din citit pentru o poza cu telefonul. S-a oferit sa o faca si pe a doua, in caz ca prima nu-mi convenea. Libraria are si editura, tipareste carti, poezii si atrage cititori din toata lumea, interesati a gusta din spiritul generatiei Beat, din bucuria cartilor si din raritatea unui spatiu literar nesupus rigorilor uniformizante ale distribuitorilor corporatisti. Am luat cu mine o carte cu poemele lui Ferlinghetti si a doua zi mi s-a parut ca n-am mai plecat din San Francisco singura.

Cand am platit l-am intrebat pe baiatul de la casa cum ajung la alta statie de metrou decat cea pe unde venisem, mi-a explicat, i-am multumit, apoi l-am vazut nedumerit: dar… o sa te ploua daca mergi pe jos pana acolo. A fost momentul meu sa tac o clipa de surpriza, ma plouase deja atat de mult ca mi se parea ca face parte din ordinea lucrurilor, ceva de la sine inteles…

Mergand in noapte pe Montgomery Street, aici adapostita de intrarile somptuase ale zgaraie-norilor districtului financiar, aici lasata complet in voia ploii, m-am intrebat cum se face ca poezia si emotiile, adica exact lucrurile care ne fac mai vulnerabili, sunt si cele care ne imbogatesc cel mai tare viata?