Cum am învăţat să conduc (maşina)

Greu.

Zburând acum două zile cu 105 km pe oră pe autostrada I-90 (care în drumul ei de 5000 de km între Boston şi Seattle trece, ce crezi, fix pe lângă casa mea de împrumut),cu muzica dată tare, o jumătate de Cobb Salad şi o treime de băutură hawaiană galbenă la bord (că noi avem voie aici cu puţin alcool la volan, dar foarte puţin) mi-am dat seama că a ajuns să îmi placă să conduc maşina.

Dar n-a fost întotdeauna aşa.

Eforturile masive de a mă transforma în conducător auto au început undeva în anii primei tinereţi, aia în care credeam că tot ce zboară e valid şi deci se mănâncă. Familia a decis că n-o să pot împlini nimic măreţ în viaţă dacă nu o să conduc autoturismul şi eu am fost de acord numai că, sincer, nu vedeam nicio cale prin care să mă transform din călător cu troleibuzul 6 din Cluj în sculă pe basculă la volanul maşinii proprii. Dar cum atâta despicare a firului în patru tinde să nu folosească la nimic, m-am prezentat regulamentar într-un gang din Cluj unde avea sediul o şcoală de şoferi care, nu ştiu de ce, mi-a inspirat încredere. Am deşertat galbenii pe un birou cam slinos, am primit chitanţă, am fost declarată înscrisă şi mi s-a indicat o zi şi o oră la care să mă prezint la un ţarc cu pietriş unde trebuiau să demareze metamorfoza mea rutieră.

Eu, în general, cu unele scăpări simpatice, am conştiinţă, aşa că m-am dus. Acolo am făcut cunoştinţă cu o Dacie cam rablagită şi un intructor blond care mi-a făcut semn să urc în Dacia rablagită. Acuma v-aş spune, dar nu ştiu dacă vă interesează, că pentru un motiv sau altul mie instructorul mi s-a părut sexy, deci am urcat în maşină. Eu nu cred că i-am părut sexy lui, că a mai vorbit jumătate de oră la telefon şi pe urmă mi-a şuierat de la marginea careului de 11 metri să pornesc maşină. Aşa, pur şi simplu? Cică da. Să pornesc şi să merg puţin în faţă. Acum omul nu mi s-a mai părut sexy ci eminamente anormal. Păi cum să merg puţin în faţă dacă nu ştiu deloc să conduc? Poate vroia să îi desenez?

Sentimentul primordial pe care l-am avut când am ieşit cu maşina din ţarcul cu pietriş pe o străduţă neumblată din Cluj a fost că podeaua şi pedalele au tendinţa să meargă mai repede în timp ce eu, volanul şi instructorul venim în urma lor. Dacă din sens opus apărea o maşină juram pe ce am mai scump că mă las în secunda doi de şoferie, numai să trec nevătămată de obstacol. Sentimentul că n-au cum să încapă ambele maşini pe stradă m-a însoţit ani buni de atunci încolo. În fine, m-am mai dat plină de teroare pe nişte străzi din astea terţiare şi pe urmă m-am îmbolnăvit groaznic, eu insist şi acum că a fost pe fond nervos. Am avut febră, am luat antibiotice şi m-am zbătut în coşmare în care deşi nu ştiam cum, conduceam totuşi maşina în spatele blocului şi mai ales pe scări., de la parter la etajul 5

Timpul a trecut, am mai adăugat câteva prostii în buchetul vieţii, am dat nişte examene că venise sesiunea, şi apoi m-am întors pentru desăvârşire la şcoala de şoferi. Acelaşi instructor, aceeaşi maşină, numai că acum mergea un pic mai prost, pasămite între timp mai dăduseră şi alţii cu capul de viaţă la volanul ei. Nu mă întrebaţi cum mi-am completat orele necesare înscrierii la examen, că nu mai scormonesc tristeţi peste care s-a adunat pulberea anilor. Ce îmi amintesc, însă, este după amiaza în care am eşuat, cu instructor şi maşină, în vârful unui deal prăfuit şi neumblat din Cluj, că omul nu avea curajul să mă scoată pe străzile umblate, şi îl înţeleg. Nici măcar n-am fosr de vină eu şi priceperea mea ci planetara (ce-o fi şi aia). Şi am stat noi în vârful dealului zi de vară până-n seară, revoltaţi şi nervoşi pe mersul universului. El tot încerca să convingă un coleg sau altul să vină să ne remorcheze. Aproape că aş putea să jur că a apus soarele până l-a lăsat pe unul inima şi obligaţiile să o facă. Aici filmul amintirilor mele se rupe iar, cred că din motive de autoconservare.

Ideea e că într-un fel sau altul se adunaseră orele care îmi permiteau să fac pasul următor, examenul teoretic adică. M-am dus la Poliţia Judeţeană luminoasă şi fericită, că nu s-a născut încă omul care să mă bată la teorie. În timp ce colegii de suferinţă erau mai verzi la faţă şi umblau cu mâinile pe sub bănci, eu bifam răspuns corect după răspuns corect de era să arunc în aer grila cu perfecţiunea mea. Urmarea acestei nesăbuinţe a fost că a trebuit să mă prezint la examenul practic, pe drum adică. Problema era că nu simţeam deloc maşina, eram ca doi parteneri divorţaţi care mai insistă să facă o plimbare împreună, să îi vadă comunitatea ortodoxă şi să ia aminte că totul e perfect. Pentru cine nu-şi aminteşte cum se desfăşura examenul în 1999, permiteţi-mi să intervin şi să specific că ne-am urcat mai mulţi elevi cu mai mulţi instructori în maşina cu dubla comandă şi cred că era şi un poliţist cu noi (trebuie să fi fost şi vreun poliţist la mijloc, curios că îmi scapă acest detaliu) şi fiecare arătam ce poate. Îmi amintesc şi acum, peste milenii, râsul înfundat al unui instructor, he, he, copii ăştia sunt produsul priceperii noastre. Şi, nu ştiu de ce, a fost foarte încântat de el.

Mi-am luat carnetul, că şi ceilalţi erau la fel de pe spate ca mine, şi am înţeles din murmure că ăia trebuia neapărat să fie făcuţi şoferi. Eu am avut însă bunul simţ să nu conduc pe drumurile publice cu grad mai mare de şosea judeţeană. Problema era că plecam în America şi aici copii vin pe lume cu volanul între degete. M-am descurcat o vreme cu trenul şi milogirea la cine se nimerea să îmi arate un dram de înţelegere dar situaţia devenise de nesuportat, deci am purces să mă pregătesc psihic pentru a-mi lua şi carnet american.

Aici nu te mai pun să faci şcoala că se presupune că e imposibil să prinzi 30 de ani fără să fi învăţat să conduci. Am dat iar examen teoretic şi n-am mâncat trei zile de groaza celui practic. Omul care mi s-a urcat în maşină cu scop să îmi dea carnet era blând şi bun. Am ieşit cu el din parcare, am aşteptat la un stop, ne-am înscris pe un drum circulat şi mie mi-a venit să îl las acolo şi să fug. Mi-a spus să mă relaxez, că e uşor să conduci. M-am relaxat puţin dar carnet nu mi-a dat, că ultima întrebare a fost cum pun roţile după ce parchez în pantă, spre bordură sau spre carosabil. Una din astea două, mi-a venit să zic, dar am tăcut. Am suferit şi m-am prezentat iar la examen, moment în care am dat peste o tinerică energică pe care n-am apucat să o scot din perimetrul parcării că m-a şi întrebat dacă ştiu de ce am picat examenul. I-am răspuns sincer că nu ştiu, chiar eram curioasă.

Am mai practicat un pic şi m-am prezentat iar. Am dat din nou peste omul blând şi bun, nu ştiu dacă m-a recunoscut dar înclin să cred că da. M-am prezentat un pic mai bine, mi-a dat carnet şi încă trei ani n-am mişcat maşina din faţa casei.

Apoi, într-o dimineaţa, am pornit.

Uşor, uşor, frecând răbdarea colegilor de trafic, dar am pornit.

În câteva zile am mers chiar să iau o pâine. În alte câteva zile m-am dus să iau peşte proaspăt de la un magazin aflat la 3 kilometri. Cel mai fierbinte mă rugam să fac la stânga pe săgeată, că aici multe stopuri au semnal special pentru făcutul la stânga. Când nu prindeam semnalul încă îmi mai venea să las maşina şi să fug.

Apoi, încet, m-am obişnuit cu volanul. Nu ieşisem pe autostradă, ăsta a fost alt mare hop.

În altă dimineaţă am zis now or never, m-am înscris pe rampa de intrare, am aşteptat să se facă stopul verde, am accelerat, am accelerat şi mai tare, m-am încris pe prima bandă, am trecut pe a doua şi restul e istorie animată de tandreţea vocală a GPS-ului.

La voi cum a fost?