Intrebare cu cantec

Sambata seara, restaurant dragut, atmosfera fina. Ma simteam excelent (nici nu trebuia sa platesc, caci raspundeam invitatiei altcuiva, conjunctura superba, stiut fiind ca eu sunt gretos de zgarcita cu orice care nu raspunde la numele de carte, parfum, sushi sau bilet de avion). Cum stateam asa, aplecata asupra snitelului vienez, si imi contemplam, incantata, internationalitatea, lautarul sef a decis ca e momentul potrivit sa loveasca in poftele mele (el credea ca le lubrefiaza) cu o cantare a lui Gheorghe Zamfir, urmata, fara pic de jena, de implorarea din Ionel Ionelule. Ca un balon pupat de ac mi s-a dezumflat veselia! Fusesem intr-o dispozitie buna, admiram cateva perechi care dansau, mai ales o doamna imbracata intr-o rochie alba, cu un umar dezgolit si cu miscari profesioniste, de dansatoare care stie cu ce se mananca armonia miscarilor. Conversam cu prieteni dragi, ne alintam cu arome speciale, ce mai, totul era desprins din o-mie-si-una-de-nopti-reusite-petrecute-in-oras-sambata.

Si dintr-o data, zbang, in acordurile lui Zamfir si-a ridicat capul sarpele melancoliei, aratare cu care eu am contract pe o durata nedeterminata. Uau, asta da globalizare, zise un amic de la masa, sa ni se cante o melodie romaneasca intr-unul din cele mai bune restaurante nemtesti din Chicago. Din teaca nevinovata a vegetalelor la abur s-a ridicat o sabie emotionala care m-a nimerit din plin, aproape ca imi venea sa chem bucatarul sa vina si sa isi salveze snitelul de salata mea sentimentala. Apoi s-a declansat cercul vicios in care eu ma enervez pe mine insumi, si apoi ma intreb cum naiba se face de suntem doua sub aceeasi teasta, una care face/plange/rade suav si alta care baga permanent de seama. Problema e ca prima se enerveaza de multe ori pe a doua, cica n-o lasa sa isi manifeste democratic si neanalizat trairile, iar a doua da scarbita din mana, comunicandu-i primei sa termine cu prostiile si sa inceapa sa ii fie recunoscatoare ca o trage constant de maneca, impiedicand-o sa se inalte spre vazduhuri, intr-un halou de delicatete si dor.

Dar, stai un pic, daca le pot observa pe amandoua insemana ca mai exista si o a treia, si ultima, sper, caci se observa o inghesuiala jenanta in magazia cerebrala. Dar din dar se face raiul si analiza din analiza se croseteaza aleile pietonale ale autocomplicatiilor lumesti! Ah, dar nu acesta trebuia sa fie sfarsitul, compusesem unul mai logic in drum spre pauza de masa, dar l-am uitat complet. A, da, era un indemn sa observam cu umor si ingaduinta manifestarile semenilor si sa mai pastram o cantitate rezonabila de simpatie pentru propriile noastre incalceli.

Dar, pana la urma, de ce anume mi-e mie atat de dor?