Sub influenta, nu, nu a alcoolului, ci a filmului Reds, povestea jurnalistului american John Reed, cel care a crezut in egalitate si oarecum in comunism din acela pur, care nu are cum sa existe, mi-au venit niste ganduri comparative comunism versus capitalism, asa, subiectiv, cum am experimentat ambele oranduiri. Ca o paranteza, Warren Beatty a trudit in total 13 ani pentru a aduce Reds de la idee la pelicula pentru care a fost nominalizat personal cu patru premii Oscar si a castigat premiul pentru regie.
Nu stiu exact cum s-a nimerit si s-a potrivit, dar daca stau sa ma gandesc, am impresia ca in 34 de ani am putut sa fiu martora atator schimbari si convulsii sociale, ca uneori mi se pare ca am privilegiul unei existente din categoria doua belele la pret de una, sampon si balsam. Am trait in comunism, in comunism cu fata umana, in tranzitie, in tranzitie scapata din haturi, in capitalism american dezlantuit, in capitalism american cu machiajul dus, in capitalism american in tranzitie spre nu se stie ce, nu se stie cand.
S-ar putea sa fie numai firea mea cartitoare dar uneori am impresia ca intre comunism si capitalism una din diferentele esentiale este ca in cea de-a doua oranduire poti sa te aduni si sa iti strigi necazul pe strada, daca te loveste cheful si obtii aprobare de la primarie. In plus, ai acasa un televizor cat peretele, pe care seara misuna analisti, cu preponderenta politici si financiari. Deci avantaj: capitalismul. Dar in comunism strangi randurile cu ai tai, va ghemuiti toata familia langa Europa Libera, vine si varul Fanel sa asculte emisiunea in limba romana, iar unchiul Nelu iese din cand in cand afara, sa se uite in lungul ulitei si sa se asigure ca nu e niciun securist in dudul din fata casei.
In capitalism insa, te imbolnavesti de ficati de invidie ca varul Fanel a fost mai smecher si mai orientat decat tine si a stiut exact cand sa plece in Spania, sa prinda boom-ul si sa isi repatrieze profitul, investindu-l intr-o casa mai mare decat a ta. Toata lumea e in competitie cu toata lumea, pentru tot. Andreea are pantofi mai multi si mai fini iar Dana apare mereu cu o haina noua de blana. Situatia asta nu poate fi tolerata, asa ca te inhami mai zdravan la una-alta, ca sa dregi busuioacele averii.
Tocmai cand bifezi finalizarea instalarii in baie a celei mai fancy gresii din judet sau din provincie, nici nu apuci bine sa tragi in piept o gura de oxigen saturat cu impliniri marete, ca suna unchiul Nelu sa te otraveasca cu vacanta lui la Nisa. Povesteste cum a dat de o oferta de cazare beton, pe care tu nu ai sa o gasesti la pretul respectiv, degeaba iti petreci noaptea pe internet (poate si pentru ca nu-ti spune adevarul legat de sursa prin care a descoperit-o de fapt). Dintr-o data saptamana ta petrecuta in Grecia iti pare o nimica toata, parca Nisa e mai glamour (ce-o fi si ala), mama lui de capitalism si de tot. Gresia si-a pierdut stralucirea, ii privesti cu indiferenta vinisoarele si nu te mai incalzeste cu nimic armonia cromatica zamislita intre ele si cosurile ornamentale de pe etajera. Nu mai ai chef de nici unele si te intrebi daca nu te-o fi lovit chiar pe tine balaurul acela care se lafaie in libertate in capitalism si care raspunde la neplacutul nume de depresie. Poate nu chiar depresie dar un simptom nervos mic si destul de interesant parca tot ar da bine la cazierul existential. Am sa inchei aici dar ia uite, fir-ar sa fie, vecinul si-a tuns iar gazonul si acum arata mai bine decat al meu.
Amalia draga, bine te-am regasit:)
Mi-a placut noul subiect, ca stilul tau l-am indragit din prima. Am citit odata ceva scris de Paler, cred, si tare mi-a placut; nu-mi permit decat sa parafrazez, pentru ca citatul in sine nu l-am retinut: doreste-ti sa fii fericit!cat poti tu de fericit, dar nu-ti dori sa fii mai fericit decat cei din jur..Pentru ca intotdeauna avem tendinta sa-i credem mai fericiti decat sunt in realitate.
Asta mi s-a intamplat si mie: ma trezeam ravnind la cate o felie de viata de-a altora, fara sa ma gandesc o clipa ca mie poate nu mi s-ar fi asortat acelasi stil, aceeasi marca.. E ca atunci cand te duci la coafor, vrei musai o schimbare totala, sa-ti stea traznet, si incepi sa rasfoiesti cataloage cu tunsori. Si alegi involuntar cea mai sexi tipa de-acolo, cu un ciuf bine aranjat..si vrei si tu”exact asa”..Si-apoi, suparare mare, n-o sa arati exact ca madama din poza: pentru ca tu esti tu si ea e ea!
Nu stiu cum rezisti in jungla tranzitiei democratice americane, eu personal nu te invidiez, desi ai acces acolo sigur la mai multe locuri si vise de atins, decat un traitor din Europa estica. Sper si iti doresc din suflet sa-ti fie bine si sa nu regreti niciodata faptul ca nu mai esti in Romania decat cu sufletul. Este o tara frumoasa si ”mandra-n toate cele”, da’ cei care-o populeaza au hibe multe.Iar despre guvernanti nu prea am multe de spus in plus, se vede cu ochiul liber cat sunt de nenorociti, dar au legea de partea lor; e legea gandita si aplicata de ei, dar au si o sansa in plus fata de cei care ar incerca de-acum incolo sa mai repare cate ceva, ei sunt ”adevarul si viata”, deci pot sa tina lucrurile pe loc sau macar sa le urneasca foarte greu. Si, la un moment dat, sa dea voie unuia dintre ei, poate cel mai putin performant, dar cu mare priza la public, sa pozeze in salvator. In salvatorul neamului!
Si prinsa intre doua lumi nu ai unde sa fugi.
Comunismul inseamna pentru mine: frig si foame. Mi-a fost atata frig si atata foame incat nici astazi, la 38 de ani, nu am fost capabila sa uit. Ma rog in gand ca esecul capitalismului sa nu nasca un altfel de comunism.
Capitalismul naste vise tembele. 6 din 49 si Bingo sunt fantasme ce-mi tulbura si mie mintea adesea si ma visez intr-o zi de luni cum imi prezint demisia si ma transform in rentiera. 🙂
Amalia, draga mea, ai propus o tema care m-a chnuit filozific zile intregi. Eram inca copila si nu mi-am dat seama de frigul comunist- de aceea amintirile mele se leaga mai mult de uitatul pe programele sarbesti si da, de Europa Libera la care tata era ca sa zic asa „abonat”.
Numai ca ma intreb cat suntem „de rasfatati” acum- in ciuda intregii nebunii, a grijilor, a competitiei in care involuntar ne aflam…
Te imbratisez cu mare drag
Cred ca generatia noastra va petrece mult timp rumegand diferentele si alegand tot ce n-a avut in copilarie. Nu demult mi s-a tinut o teorie despre comunism. Un domn(italian) a carui fiica poarta si prenumele Lev(doamna, caci e maritata deja,nu lucreaza, bani sunt de la parinti), al carui caine se numeste Fidel. Discutia avea loc in casa de vacanta a domnului respectiv, alta decat casa din Sardinia. Un domn care stia perfect ce si cum cu comunismul, nu?
Mama ei de istorie!
Io propun sa ne mutam in Suedia 🙂
Una, bine ai revenit! Mi-a placut si mie comentariul tau. Ai dreptate cu fericirea, e la fel ca si o coafura, eu stiu, caci am comandat dintr-un catalog care nu mi s-a potrivit. Dar… invatam din toate cele, ca altfel ce putem face altceva, cel putin cu privire la trecut. In jungla tranzitiei americane rezist uneori binisor, alteori foarte rau. Si un traitor in Europa estica poate avea destule bucurii, unii sunt capabili sa le descopere din prima, altii (ca mine) le descopera mai pe ocolite, mult mai greu, dar le descopera totusi. Despre populatie si guvernanti si prapastia dintre ei poate intr-o revolta viitoare, cum asa de frumos a spus odata Alina 🙂
Anemari, cam asa simt uneori, ca in primul rand scris de tine. In comunism m-au marcat cel mai tare orele acelea de intuneric programat, cand se facea economie la curent. Doamne, prin ce-am mai trecut si noi. Si magazinele acelea goale, infecte. De multe ori ma uit acum la mall-urile astea care pur si simplu gem de marfuri, urla, striga, si ma gandesc, Doamne, iarta-ma si nu ma pedepsi, dar nu e bine nici asa. Poate se inventeaza o cale de mijloc, daca gaseste cineva mijlocul. Daca nu, vin cu tine, in clubul rentierilor.
Raluca, te imbratisez si eu. Suntem rasfatati acum, „pampered”, cum bine spune limba engleza. Avem atat de multe optiuni ca uneori e greu si numai sa le tii socoteala 🙂 Si e adevarat ca asta complica un pic alegerile, apar tot felul de intrebari si de probleme noi, dintre care unele de constiinta, altele de supravietuire decenta. Eu ma rog mereu pentru inspiratie!
Monica, draga mea, bine ai venit! Si pe mine ma dor falcile de atata rumegat, si uneori si capul. Dar daca domnul tatal doamnei Lev, stapana lui Fidel, ti-a tinut o teorie consistent documentata din auzite despre comunism, ai luat notite, nu? Ca sa aprindem si noi un foc de tabara… Matusa ei de istorie! Iti multumesc pentru randuri.
Ana, io propun sa ai grija ce propui, ca am exercitiu la facutul bagajelor repede, de azi pe maine. Si la cumparatul biletelor de avion de azi pe maine 🙂 De bucurie am uitat sa-ti spun bine ai venit!
Descopar o doamna nu numai rafianta, dar care face si o analiza subtila, o comparatie intre realitatea trecutului si prezentului. Si totusi a fi spectator este o mare arta, pe care o traiti din plin. Felicitari, Doamna, ca ati reusit!
Si oare viata nostra ce-i? O alergatura continua printre tentatiile timpului prezent? Offfffffffff!
ma gandesc la postarea ta si imi revin amintiri dintr-o copilarie in care eram specialsti in statul la cozi. petreceam ore bune din vacanta de vara la coada, la te miri ce, de la painea neagra pe cartela, la rosii si castraveti pentru conservele de iarna, la jumatatea de kilogram de parizer pe care mama o gatea in fel si chip, ca sa ne ajunga. imi amintesc lumanarile la care faceam meditatii, urcatul si coboratul a noua etaje, pe intuneric, pentru ca trebuia sa ajung la domnul profesor, dar cel mai crunt este ca imi amintesc de lipsa cartilor (le gaseam totusi pe sub mana, la snop cu multe alte carti de duzina), a informatiei, a cunoasterii. am ramas corijenti la capitolul arta, sensibilitate, frumos, divin. nu am fost educati sa ascultam muzica si sa o intelegem, nu stim sa privim un tablou sau o sculptura. incurcam sarbatorile sfinte si le imprumutam tot mai mult pe ale altora (ziua mortilor la ortodocsi este astazi, dar am preluat modelul catolic cu 1 noiembrie) recunoastem asta? o, nu! niciodata.
omul nou, neaparat politehnist, a pasit cu mandrie din comunism intr-o democratie a ciolanului propriu, a tinutului cu dintii de un scaun.
si vedem la televizor ca cei care sunt pusi in fruntea acestei tari nu stiu sa se exprime romaneste, nu au ce sa exprime, decat o nevoie si mai mare de putere.
iar cei care s-ar cuveni sa fie acolo, lideri de opinie, de tara, fie au plecat, fie privesc de pe margine… in alta parte.
Aveam 10 ani la Revolutie. Suficient cat sa-mi amintesc acum de economiile facute la curent, de frigul din clase si de normele pionieresti care trebuiau mereu depasite. Imi mai amintesc si de casetele VHS cu muzica si filme piratate, de concertele cu Loredana sau de orele de balet la Scoala Populara de Arta. Cumva, in ciuda vremurilor, oamenii erau mai aproape unii de altii. Dar mie imi place libertatea, imi place sa ies din colivie si, chiar daca acum e usor si se poate, ador si mai mult gustul ei, pentru ca stiu cum e fara.
Am surprins recent o discutie in tramvaiul pe care il iau zi de zi, din sectorul 6 in 1 si retur. O femeie inca tanara vorbea cu o colega de serviciu despre o alta: „Ce se tot lauda X-uleasa ca a fost in Spania, Franta si Grecia numai vara asta? Eu n-am fost. Da’ in schimb am casa si am masina!”. No comment. Vorba lu Voltaire: alege ce iubesti, dar apoi iubeste ce-ai ales!
Eu am avut 20 de ani fara citeva zile la Revolutie … deci jumatate din viata mi-am petrecut-o sub comunism … comunism care mi-a ramas intiparit in creier, suflet, sanatate … e acolo si acolo va ramine cit voi fi in viata … n-am facut pace si nu cred ca voi face vreodata pace cu el … de aceea nici nu pot vorbi decit cu amar despre anii aceia si cit mai putine detalii … pur si simplu mi se face rau daca imi aduc aminte prea multe …
cel mai mult m-a marcat, ca si pe Anemari si Pisica – frigul, intunericul, cozile si spiritul animalic intilnit acolo, lipsa cartilor, a culturii, a informatiei … n-am suferit de foame, eram in stare sa traiesc cu piine cu gem si mamaliga cu brinza, care intr-adevar nu ne-au lipsit datorita faptului ca ne numaram printre norocosii cu bunici la tara … si frica, frica de a spune ce gindesc, de a fi eu insami …
dar ce-am invatat in comunism? am invatat sa visez si sa lupt pentru visele mele … nu, nu visam la averi si doctorate si premii Nobel … visam ca nu o sa-mi mai fie frig, ca o sa am o casuta cu semineu, si dus cu apa calda permanenta, ca o sa stau in tricou in mijlocul iernii, ca o sa am o biblioteca cit peretele si o sa-mi cumpar cite carti vreau, ca o sa calatoresc si o sa vad minunile lumii, ca o sa merg la opera si la muzee in weekend, ca nu-mi va fi frica sa vorbesc si sa-mi expun opiniile …
mi-am implinit visele in coltul acesta de lume … e perfect pentru mine … cred ca pe undeva, canadienii au gasit calea de mijloc … sper sa ramina asa si sa nu alunece in extreme … e asa usor sa crezi in utopii …
Comunismul de la carte e o utopie … cel trait de noi a fost ca o plaga creata in laboratoarele mintii umane, a scos ce-a fost mai rau in oameni … urmarile vorbesc de la sine … si nu pot decit sa ma rog sa nu se mai nasca vreodata asa ceva.
sofie, zambesc… cred ca suntem de-o seama si de-o zodie… 😀 dar eu am ales sa raman aici si, ca si tine, nu pot sa uit.
la multi ani tuturor celor care astazi, in zi sfanta de duminica isi serbeaza onomastica.
Monica, ti-am spus ca lauda mi s-a urcat la cap si ai vazut ca am mai continuat putin comparatia. Dar lasa, ca data viitoare vin poze 🙂
Pisica si Sofie, va scriu impreuna pentru ca ati adus vorba de carti si intr-adevar acolo am fost loviti fara mila. Poate de asta acum nu ma pot opri din cumparat carti bune si multe de la anticariat, la 1 dolar bucata. O sa mai povestim cu siguranta despre carti.
Anda, pai atunci sa-i traiasca casa si masina si mai ales faianta, iar noi sa ne vedem, asa cum ai spus, de micile noastre mari placeri de calatorie! Dar, pana la urma, nu conteaza daca te bucura casa sau Paris-ul, important e numai sa te bucure pana la lacrimi.
pisica, iti multumesc de urare in numele… meu, caci Mihaela mi-e al doilea prenume 🙂