Pe vremea mea, micul ecran era in sufragerie si marele ecran era la cinema. Acum, marele ecran e in living, cinema-ul ori s-a copt si s-a prabusit, ori s-a facut Imax, iar micul ecran e la muzeu, in vitrina, printre exponatele delicate, care nu mai suporta o fotografie cu blit.
Nici nu stiu daca sa scriu sau sa tac dar presimt ca pe acest gen de punte decizionala scrisul va castiga mereu, obligand varianta tacerii sa se retraga respectuos. Dar, Doamne, cum as putea sa atac televizorul? Aceasta binecuvantare a lumii moderne, careia, recunosc, m-am tot dat mare ca incerc sa nu ii acord importanta coplesitoare de care se bucura in general.
Din punct de vedere profan, problematica televizorului se compune din doua aspecte: unul hard, adica in ce fel arata aparatul care receptioneaza pentru tine programele ce valuresc prin atmosfera, cat de zvelte ii sunt liniile, cat de subtire talia, cat de reusit echilibrul cromatic dintre carcasa si masuta sau biblioteca pe care sta. Aspectul numarul doi, cel soft, este la ce belesti in mod regulat ochii, daca ar fi sa folosim o formulare de sub cupola neacademica a exprimarii.
Probabil aspectul hard isi are originea pentru noi toti in cutia de lemn cu lampi si cu ecran alb-negru. Saturn, Venus, Diamant, indiferent de maretia denumirii, dragalasenia Mihaelei si semanatoarea de la „Actualitatea in economie” aratau cam la fel in orice sufragerie. Dupa ce am scapat de ghearele si coltii si inocenta oranduirii de trista amintire, am trecut si noi masiv la procurarea unui televizor color, de acum cu carcasa de plastic. Nu pot uita prima noapte petrecuta cu televizorul color si cu o echipa de extraterestri in pantaloni rosii, destul de enervati de nepriceperea pamantenilor de a face ceva, nu mai stiu ce. Am adormit greu, spre dimineata, si am sarit de cateva ori in fund, pentru ca prin subconstient, acolo unde stau in frigider toate belelele, se foia usor obsesia ca la rasaritul soarelui rochia de bal se va preface in zdrente si Dinasty-ul nou in harb indiferent la gingasia culorilor. Anii au trecut si televizorul a ramas, pana l-am vandut ca sa completam taxa de viza pentru America.
Ajunsi aici ne-am ratacit dintr-o data prin magazine mari cat hambarele dintr-o comuna pe cale de a deveni oras, printre aparate pe care, daca vroiai, puteai sa asterni o saltea si un cearsaf si sa inviti la somn toata familia prietenilor care apar sambata seara fara sa dea telefon. Adevarul e ca sunt frumoase, suple, iti intra rapid pe sub piele si printre obiectivele de confort. Am tot amanat procurarea unui exemplar de soi, fiind de cateva ori cu piciorul drept pe pragul de cumparare, dar mi-am tot retras talpa, motivand ca mai putem trai o vreme si cu doua televizoare mai vechi, desi nu se stie pana cand. Cred ca un procent din atitudinea mea recalcitranta se datoreaza si proclamatiilor zbierate in celulare, pe care le-am tot auzit in vizita acasa, in timp ce colindam nostalgica ABC-urile din fostul cartier: bă’, mi-am luat plasma, îhî.
Desi obositi, ajungem acum la al doilea aspect al dezbaterii, cel soft, adica programele. Ca o prima axioma, de cate ori sunt intr-o stare oarescum melancolica si imi trece printre urechi ideea de a porni programul romanesc, de atatea ori din aparat iasa si se dezmorteste un film din acelea cu fum, gratii, aburi, gunoi nedus si un personaj care se vaita, urla, rade nervos, gatuie un dusman sau putrezeste in inchisoare. Ma tarai cumva si il inchid, apoi ma mut cu uguieli de autoimbarbatare in incaperea unde functioneaza programele americane. In acelasi registru, dar imbunatatit un pic de cele mai recente ragnete ale tehnologiei de la Hollywood, dau peste trei sferturi de individ ars intr-o explozie cu conexiuni teroriste, gadilat cu o penseta de un specialist plin de vorbe de duh si purtand papion. Totul e foarte alert, personajele bune glumesc ingaduitor intre ele in timp ce gramada de morti rai creste ca palamida, si apoi urmeaza inca un episod. Sigur ca puteti spune ca nu ma obliga nimeni sa intepenesc pe acel canal, numai ca in practica telecomanda s-a incurcat iar in plapuma si puterea care mi-a ramas nu mai e suficienta ca sa o vanez cu succes, asa ca inchid televizorul manual si apoi lesin 5 minute in pat cu o carte.
Ca o a doua axioma, nu puteam sa stau totusi fara televizor romanesc. As fi scapat fiecare graunte din istetimea analistilor politici si financiari, fiecare matrapazlac operat cu fonduri comunitare, fiecare put lasat cu inconstienta fara capac, fiecare vanare de vant in care se insurubeaza cocolosul unui nou guvern mototolit. Nu puteam sa stau nici fara televizor american. As fi ratat fiecare opinie republicana informata care jura pe ce are mai drag (banii din petrol si arme) ca democratii vor duce democratia de rapa (in ciuda coincidentei de nume), ca asigurarea medicala pentru toti humanoizii americani e un moft, in timp ce vreun automobil ramas cine stie cum fara asigurare obligatorie valabila e o crima si o pata pe rozosinul din obrajii celei mai si mai natiuni. De asemenea as rata democratii care incearca sa explice cam ce se petrece cu noi, insistand ca nu mai putem continua chiar ca pana acum, adica de putut am putea, dar de platit nu.
Dar cele rele sa se spele si sa se pieptene, iar cele bune sa se adune, caci pentru astea din urma accept sa vietuiesc in casa cu doua televizoare, unul antic si celalalt aproape decent. Dintre emisiunile facute acasa, si care ajung pana la mine, cel mai mult ma linistesc „Nocturnele” Marinei Constantinescu. Cele mai sanatoase sperante le prind la „Garantat 100%”, pentru ca in sfarsit mi se garanteaza ceva. Cel mai des ma aprind de entuziasm „Profesionistii” iscoditi de Eugenia Voda. M-am obisnuit sa ma asez usor, fara zgomot, langa masa la care vorbitorii se mai pricep sa se intoarca „Inapoi la argument”. Iar la televiziunea din tara de adoptie ma incanta cele cateva filme bune (o mare parte dintre ele un pic mai vechi), documentarele bogate ale familiei Discovery, stirile de la Saturday Night Live si, mai ales, emisiunile de calatorie in Europa.
Mai exista asadar o cantitate confortabila de speranta, totul e sa ai puterea sa apesi butonul off cand calitatea se pravaleste in genunnchi pe aratura undelor si sa ai norocul sau rabdarea de a afla orele la care te poti intalni cu bucuriile veritabile.
Nu ma mai uit de ceva timp la televizor, din lipsa de timp, alte ocupatii, si nimic. Da, nu mai am rabdarea de a privi o emisiune slaba ca informatie si format Tv. Cea mai ieftina distractie este televizorul,acum, pentru unii.
Ma bucur ca ai punctat, totusi si ceva despre unele emisiuni de calitate. Si reclamele alea… eu una merg teleghidata spre dulciuri, daca vad reclama pre des la televizor. Este si o forma de manipulare.
Televiziunea, asa cum este acum, are si parti bune, dar si rele. Sa le descoperim impreuna si sa evitam informatia si canalul care ne face sa pierdem vremea si sa enervam!
Amalia, cu permisiunea ta… PBS… super documentare (NOVA sau Frontline sau Nature), super productii BBC, super spectacole de opera sau opereta. Si… fara reclame! eu cind am timp si cind nu „ruleaza” iar si iar si iar „Jungle Book” sau „Lady and the Tramp” dau repede pe PBS sa vad ce mai e…
La un moment dat ( in ceva zile de concediu) m-am uitat la diverse emisiuni redifuzate, de prin 2001-2005 si nu stiam de ce mie imi par noi……am avut apoi o revelatie: anii aia au fost anii mei de facultate in care nu am avut televizor…si surprinzator: nu i-am simit deloc lipsa! E drept, ca la un moment dat in camera noasta a aparut un calculator conectat la o retea cu de toate..dar, niciodata in perioda aia nu mi-a lipsit televizorul!
Acum, a deschide TV-ul cand vin acasa e un gest aproape reflex…cu toate ca nu ma intereseaza in mod deosebit ce vad sau ce aud…cu toate astea tre’ sa fie deschis…
Acum cateva luni, satula de ofertele telefonice ale firmelor de cablu am decis sa- mi maresc abonamentul cu inca ceva canale in plus…si apoi m-am razgandit! Am avut un moment de asa zisa „luciditate” in care mi-am dat seama ca inca 3/5/10 canale in plus nu o sa faca decat sa ma lipeasca mai mult de canapea si de telecomanda…recunosc, ma uit cu jind in grila de programe la ce ratez..dar ma gandesc totusi ca nu vreau sa-mi ordonez programul zilnic in functie de un serial sau o emisiune….
Pe de alta parte, asta e partea buna a emisiunilor romanesti: multe din ele sunt atat de revoltatoare, de jenante, de proaste, incat dupa o tura de telecomanda ma consolez cu un documetar sau o carte…….iar filmele…..pe canalele romanesti cel putin, productie mai noua de 2006( si acolo cu indulgenta) nu se mai vede…….
iana, da, da, da, PBS e excelent, iti multumesc mult pentru ca i-ai facut dreptate. In privinta publicitaturilor de pe celelalte canale… am in plan sa revin curand.
Monica, a devenit o adevarata stiinta si arta sa ne strecuram prin molozul televizat si sa descoperim totusi cateva emisiuni care pot sa ofere ciocolata fina sufletului. Tocmai am urmarit in seara asta un „Inapoi la argument” avand ca tema tenul Bucurestiului de azi, daca pot sa spun asa, situatia orasului din punct de vedere arhitectural.
irina, n-am avut televizor in facultate, era 1993-1997, abia am facut rost de un frigider Fram de masina. Aveau cateva colege prin alte camere si imi amintesc ca exista un aparat si in holul de la intrarea in camin, in Hasdeu. Acum am zile intregi in care nu-l deschid, nici pe cel antic, nici pe cel aproape decent, numai ca zilele din urma nu sunt dintre cele de mai sus. Acum am fost cu electoralele in vena, am urmarit cateva dezbateri, sa vedem ce si cum. Am mai observat ceva, ca uneori nimeresc la emisiuni bune fara sa planuiesc prea mult si asta ma incanta cel mai tare 🙂 Dar si cand dau peste filmele acelea absolut deprimante, atunci sa te tii. Iti multumesc pentru ganduri.
Amalia, mie uneori mi se face dor de momentele acelea din primele zile ale lui ’90 cand eram copil si ma lipisem toata de TV avida sa aflu cat mai multe: ). Tot in acei ani scolaresti mi se facuse si promisiunea onorata de bunul si dragul meu tata, de un video, ceea ce inainte de ’90 nu as fi indraznit sa sper; se vindea pe piata neagra si inainte de picajul ceausist si costa cam cat Dacia noastra din’79 care ma purtase prin vacante superbe, 100% pe plaiuri romanesti. Si cand spun ca ma apuca nostalgia probabil ca asta are prea putina legatura cu Tv-ul, ci mai degraba cu anii in care deschideam ochii si realizam ca voi trai in altfel de lume decat cenusiul optzecist in care copilarisem deja niste ani.
Despre emisiunile ”made in Ro” ma pot exprima prea putin concludent; atat cat se-ntampla sa urmaresc in unele seri imi pare arhi-suficient sa ma linistesc o vreme sa mai deschid pe vreun post. Aveam mania, eu si al meu husband, sa urmarim House MD in fiecare seara pe AXN, pana de curand. Serial haios, desigur, pe care il cam vedeam in reluare, pentru ca vreo 3 sezoane le urmarisem deja, pana au inceput sa se plictiseasca scenaristii si sa-i traga o scatoalca pertinenta si definitiva. Dar ne-am trezit ca la 9.00 seara ne uitam si era un fel de dependenta. Si am remarcat ca noi doi nu mai apucam sa vorbim mai deloc serile, singurele momente in care ne regasim fata-n fata, pentru ca diminetile-s scurte, repezi, iar eu mereu in graba sa le fac pe toate si sa nu iasa nimic bine..
Deci ne-am revenit, tinem tv-ul inchis. Emisiunile electorale ne-au prins mai putin decat ma asteptam, mirarea mea este ca s-au unit ”mogulii” si vor sa-i dea cu tifla actualului presedinte; care presedinte, ori nu le-a dat sau nu le va da ceva ce si-au dorit (si nu pentru ca ar fi vreun monument de moralitate si patriotica pe deasupra, ci, pur si simplu, apartine altei gasti de interese), ori pur si simplu lucrurile se fac si se desfac departe de ochii multi care fac rating, iar dezmatul mediatic trebuie sa coloreze cat mai mult vietile noastre de privitori cuminti.
Aud ca e tristete maxima pe-acolo pe la voi cu retragerea lui Oprah:)
Te-am pupat, sa ai zi frumoasa, da?!
Da, Amalia interesanta emisiune despre soarta Bucurestiului arhitectural. Am vazut niste carti de patrimoniu cu poze de cladiri din perioada Bucurestiului cand era declarat Micul PAris, de pe vremea Regelui Carol I si crede-ma ca, ca unele nici nu mai exista.
Cat despre molozul televizat, eu il evit, si prefer sa citesc o carte. Cu drag,
Una, daca ai deschis sipetul cu dor, m-ai facut sa imi amintesc de „Albumul Duminical” si de genericul acela care aparea inainte de a se difuza un episod din Tom si Jerry. De multe ori ma gandesc ca a durat 35 de ani (fara doua luni) ca sa imi fac cat de cat o idee despre cum merge lumea. Si tot inventez stratageme ca sa scap de impresia neplacuta de tavalug.
Ca televiziune romaneasca am TVR International, e suficient ca sa vad politica si sa jur ca nu ma mai intorc niciodata acolo si sa vad apoi dealurile, cladirile si traditiile din Campulung Muscel, de exemplu, si sa promit ca ma intorc curand.
Am citit si eu inr-o dimineata, cu ochii lipiti de somn, ca se va retrage Oprah, dar am inteles ca ne da un an sa digeram amenintarea si o sa dispara in 2011.
Am o zi de toamna din categoria „asa nu”, e intunecat, umed si trec masini 🙂 Dar urarea ta imi prinde cu atat mai bine, pentru ca ma insenineaza. te pup si eu.
Monica, te cred ca multe cladiri nu mai exista. La noi in Romania, pe langa ca si-a facut de cap cenusiada comunista, acum vin tendintele acestea vestice contemporane, de a construi urat si repede. Ma uitam si la Chicago, aripa noua a Muzeului de Arta arata ca o casa de cultura a sindicatelor, nu are nici un graunte din farmecul cladirii vechi. Iar in centru ni se prezinta, pe post de arta, o purcica aurie cu tatele atarnande, o instalatie industriala ruginita si un dinozaur rosu made in China.
Sunt oamnei si oameni. Sunt oameni care-si masoara succesul in casa pe care o au si accesoriile din ea, sunt oameni care masoara succesul in calatoriile pe care le fac, unii isi masoara succesul lor in succesul copiilor pe care i-au crescut, si lista poate continua. Asa ca sunt oameni care au televizorul cat un perete intreg, iar altii care nu il au deloc desi nu umbla cu buzunarele goale. Ce ar fi lumea asta daca am fi toti la fel si am face toti aceleasi lucruri si am lua aceleasi decizii?
Posed unul hard de fabricatie decenta, si aduc multumiri in fiecare zi ca l-au dotat cu cablu si intrare PC…pentru ca de 3 ani incheiati nu am cablu tv…este monitor full time :)) si nu simt ca am pierdut nimic, ba mai mult sunt absolut convinsa ca mi-au decedat mai putini neuroni decat in situatia inversa……mi-am redescoperit pasiunea pentru pictura, si am casa plina de tablouri facute de mana mea :)……. am citit si chiar recitit zeci sau poate o suta si ceva de romane in timpul asta……reusesc sa merg seara mai degraba in parc sub castani sau mai nou la bazin……si cam asta ar fi beneficiile…..nu am decat 28 de ani, si un job activ ….asa ca prefer sa nu-mi stoarca minunatele „trusturi” si putinele urme de energie seara……mai vizionam cate un film la cinema, dar cam de fiecare data avem prea mari asteptari……..eu iubesc primavara, e adevarat ca vremea de acuma ma cam deprima, si imi da mai mult timp de stat in casa….si totusi nu-i duc lipsa nici un minut……come to think about it…ar trebui sa reiau cursurile de dans din primavara asta……ca erau super orele in care dansam……hmmmmmm 🙂 va salut 🙂
Ionela, comentariul tau am sa-l citesc de multe ori si de acum incolo, pentru ca mi-a placut.
dreamer, bine ai venit si felicitari pentru priceperea de a te apara atat de frumos de capcana ecranului: pictura, carti, parc si poate dans, e grozav.