Telejurnalul meu e blogul

Am trei televizoare.

Unul cu carcasa de lemn, exact în genul celui descris de scriitorul italian Beppe Severgnini în savuroasa lui carte „Ciao America!”. Când a invitat în casa lui un american, acestuia i s-au împăienjenit instantaneu ochii şi a zis că televizorul delict în aminteşte de bunicul său, care nu mai e printre noi. Eu am primit antichitatea în perioada aceea de beatitudine în care fiecare naturalizat mai proaspăt decât mine mă dădea pe uşă afară împreună cu un obiect din averea lui. Culmea incredibilului, când am introdus prima dată hardughia în priză şi am dibuit ameţeala canalelor, din adâncurile propagandistice a răsărit exact un reportaj despre copii orfani din România. Am scuipat multiplu în sân şi am zis că aşa karmă contorsionată n-am mai văzut, să treci oceanul şi să dai tot de emisii triste şi dezolante. Acuma, de când m-am versat în delimitări de cartiere şi straturi sociale, ştiu bine că există şi aici zone în care nu e indicat să te duci să iei o carte de la bibliotecă, să nu te trezeşti cu un glonţ rătăcit prin părţile moi. Dar nu cred că în România se prezintă prea des filmuleţe cu delicvenţa juvenilă din South Chicago. Dar nu venisem aici să mă ambalez, eram în trecere doar să vă povestesc despre televizoare.

Al doilea e argintiu, cu carcasă metalică, şi e plasat exact unde n-ar trebui să fie, adică în dormitor. Dacă, de exemplu, aş ieşi din lene şi amorţeală şi aş respecta sfatul revistei care explica, foarte logic, că televizorul din dormitor pocneşte în ţeastă romantismul şi manifestările asociate, l-aş da, în sfârşit, afară din cameră. Cum însă nu aplic toate sfaturile bune pe care le primesc, mai cădem pradă, din când în când, holbării la diverse rutine însângerate, în care, deşi ştii, pentru numele lui Dumnezeu, absolut sigur, că omul de la FBI va salva situaţia, tot vrei să afli exact cine e criminalul şi să vezi cum îl pune în cătuşe comandantul ăla sexi de escadron.

Al treilea televizor e de plastic, cu carcasa neagră. Nu îl folosesc dar îl păstrez, pentru siguranţă, într-o debara. Dacă, de exemplu, într-o zi îmi vine cheful să permut toată şandramaua şi o să mă trezesc cu o poftă irepresibiă de a mai instala undeva, cine ştie unde, încă un televizor?? Nu, nu, nu, televizorul negru rămâne acolo, cuibărit lângă singura valiză rămasă martoră a transbordării hăbăuce de acum şapte toamne. Pornisem cu patru valize dar una s-a întors între timp în România, una şi-a dat duhul prin fărâmiţarea căptuşelii interne, una s-a turtit iremediabil într-un portbagaj şi numai a patra mai poate povesti nepoţilor ce apucături aveau bunicii lor.

Ce vroiam de fapt să spun este că nu mă uit la telejurnal. Cel românesc mă deprimă până dincolo de capătul propriilor mele profunzimi melancolice, iar cel american se termină întotdeauna exact când îmi aduc aminte să pornesc televizorul argintiu. Aşa că, precum spuneam în titlu, telejurnalul meu e blogul şi, eventual, vreun site sau două de ştiri. Dar cum eu, cu aceste două mânuţe, nu cred că pot face mare lucru pentru a schimba echilibrele macroeconomice, şi deci soarta lumii, am zis că atunci e mai bine îmi văd de ale mele şi să acţionez numai în mediul  imediat înconjurător. Şi totuşi, n-aş vrea să mă las copleşită de disperare, nici în legătură cu România, nici în legătură cu America, nici în legătură cu orice altceva. Căci frâiele stărilor sufleteşti sunt, orice s-ar spune, în propriile noastre mâini şi televizoare.