fbpx
„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Budapesta wishfully reloaded

de

 „Am sperat atat de mult ca ai sa intri”, imi spune proprietarul cafenelei, in franceza, in timp ce stau langa mica masa cu aburi, cercetand cu privirea sarmalele, ratatouille-ul, taiteii si alte oferte asortate.

„Oh, de ce spui asta?”, il intreb. Ciudat, omul acesta pare sa ma cunoasca.

„Pentru ca duci cu tine o carte”, imi spune, ceea ce e adevarat – un roman captivant scris de Gyula Krudy. „Suntem spirite inrudite”, mai zice el.

„Citesti mult?”, il intreb.

„O gramada”, imi raspunde. „Esti american?”

„Da.”

„John Updike. Am citit tot ce a scris. Imi plac scriitorii vostri americani. Fitzgerald, Capote! Eu am fost, de fapt, biolog la universitate, cercetator in citologia plantelor. Si acum… am cafeneaua asta!”

„Mancarea ta e delicioasa”, ii spun adevarul. Asezat la masa, mananc o portie de sarmale acoperite cu smantana fina. „Dar de ce nu mai predai la universitate?”

„Ah, ah…! Asta a fost cu mult timp in urma. Stii cate ceva din istoria noastra, ma gandesc… ?”

Imi imaginez un frecus cu autoritatile partidului, in urma cu multe decade. Totusi, noul meu prieten e in mod clar un stoic, si pare impacat cu sine insusi.

***

M-am intors la fragmentul acesta din articolul despre Budapesta, scris de Dan Hofstadter pentru numarul de ianuarie al revistei Conde Nast Traveler, cam in jur de o suta de ori. Ma simt in el … acasa, intr-un loc pe care l-am cautat si l-am gasit printr-o fericita si rara  intamplare. Are de toate: doi oameni indragostiti de citit, unul dintre ei si scrie, celalalt tine o cafenea, unul e un un vestic din categoria celor curiosi si deschisi, celalalt e un estic trecut prin destule, atmosfera e calda, si, cu siguranta, dincolo de dialogul lor se asterne o strada mica din Budapesta, cu case frumoase si ingrijite, cu copaci batrani, cu garduri de fier forjat, o strada care da in alta strada, la fel de pitoreasca. Dincolo de toate e orasul, cand lenevit pe Dunare, cand plin de energie, infrumusetat de poduri si insufletit de oameni cu pasul vioi.

Mi-am amintit apoi ca Deva e exact la jumatatea distantei dintre Budapesta si Bucuresti.  

Senzatiile mele din tara vecina dateaza de dinaintea erei blogului, am scuturat ceva praf de pe ele, deci va dau o pauza sa puteti stranuta in liniste. Am dezgropat numai impresiile majore, asa cum s-au format ele inainte de emigrarea americana, cand nu dadeam chiar atat de multe parale pe cladirile istorice sau pe casele vopsite in culori vii, caci faceau parte din peisaj.  

Indexul senzatiilor tari (de atunci) contine:

  • gasirea intrarii in oras, dupa ce soferul microbuzului s-a incurcat de mai multe ori in iesirile de pe autostrada
  • cascatul urechilor la numele de strazi soptite de fericitii care mai fusesera acolo
  • faptul ca, desi imi gasisem deja o prietena cu care sa stau in camera (de fapt, doua), am fost cazati fiecare in propria sa incapere
  • remarca liderului de grup cum ca organizarea actiunii la Budapesta iesea mai ieftin decat punerea ei la cale la Timisoara
  • diversitatea felurilor de mancare la cina
  • prefacatoria mea ca pe unele le mai gustasem si alta data
  • niste amanunte despre fundraising, pe care doar nu credeti ca o sa incep sa vi le insir acum
  • fuga la autobuz, seara, dupa terminarea cursurilor, pentru a ne plimba si a manca in oras, de fiecare data la alt restaurant
  • Dunarea vazuta din tramvai
  • o pizza mare cat tablia unei mese pentru patru persoane
  • pozele in care toti aveam beteala rosie la gat
  • promisiunea ca vom tine legatura, onorata vremelnic cu cate un e-mail
  • plimbarile prin centru, pe strazile frumoase, ascunse sub promisiunile noptii si frica mea ca, de data asta, chiar ne-am pierdut
  • atmosfera de abundenta a magazinelor
  • violonistul de langa o biserica si poza tremurata facuta cu el

In articolul din revista mai sunt doua lucruri care m-au atins. Primul e remarcarea faptului ca, inainte de a taia painea proaspat scoasa din cuptor, femeile locului fac pe coaja, cu cutitul, semnul crucii, exact cum facea bunica. Al doilea se refera la originea specialitatii de brutarie – patiserie cunoscuta sub numele de „langos”: in vreme ce puteam sa bag mana in uleiul incins ca e o inventie pur maghiara, aud din revista ca s-ar trage, de fapt, de la painile necrescute ale ocupatorilor turci.

Budapesta. Surprize, spectacol, frumusete. Dar, mai ales, jindul de a revedea totul cu ochii de acum. Pe unde imi recomandati sa trec, neaparat, data viitoare?

budapesta

Categorii:
Europa mon amour

Comentarii

  • Neapărat, musai, cu plăcere, la Gerbeaud!
    Să fie într-o seară rece, ploioasă, aşa cum era cea despre care mi-aduc aminte (adica în ultima mea vizită în capitala de-a doua a Imperiului, dar nu cea de pe urmă, juR! )

    Monica 12 februarie 2011 0:14 Răspunde
  • Amalia,
    Citindu-ti acum ”povestea”, mi-am amintit iar, de o vorba pe care am auzit-o de ”n” ori, si la care, eu, de fiecare data sar in sus ca arsa. ”Amintirile au si ele o viata a lor… Mor si ele… ” Nu ! Ba nu!, spun eu mereu cu aplombul meu. Amintirile nu mor, ele doar pălesc, acoperite de faptele noi ale prezentului.
    ”Mi-am amintit apoi de Deva …”

    Ella 12 februarie 2011 15:49 Răspunde
  • Am vazut Budapesta in august….am ramas cu impresia ca la ei curge o alta Dunare decat la noi…una frumoasa, curata, vesela,care oglindeste in apele ei pe langa artificiile magnifice din seara zilei de Sfantul Stefan(20 august) rochii de bal, trasuri, jobene,acelasi tramvai galben de pe mal, insa tras de cai……
    Nu pot sa inteleg cum la numai 300 de km de Cluj e alta lume….atata istorie respectata, o Dunare cu metrou pe dedesubt,un Parlament imbracat in foita de aur…..
    Sa incerci sa vezi orasul cand e ceva sarbatoare nationala…artificiile lansate din mijlocul fluviului, sunt ceva divin!
    Daca nu ai vazut Parlamentul, sa stii ca merita….la fel si sa urci cele 300 de trepte pana in varful bazilicii Sf Stefan!
    In rest…limba de neinteles,trafic nebun,gulas…..

    irina 12 februarie 2011 19:10 Răspunde
  • Monica, vai de mine, ce frumoasa e, am mers sa vad poze pe internet. Mersi de sugestie.

    amalia 12 februarie 2011 22:39 Răspunde
  • irina, mersi de impresii, gata, cele 300 de trepte vin pe lista pe locul doi, dupa cafenea. Cred ca ai surpins foarte bine diferenta intre lumi: e vorba de respect: pentru noi insine, pentru istorie, pentru valoare. Restul se cladeste solid peste asta.

    amalia 12 februarie 2011 22:43 Răspunde
  • Si eu am fost in Ungaria de Sfintul Stefan, in trecere spre Romania; ne-am oprit in Mako, locaitatea aceea mica la 30 km de granita. Desi centrul civic este comparabil cu al orasului Valenii de Munte, am asistat la unul din cele mai frumoase concerte in aer liber – muzica simfonica – la care lumea a venit imbracata de gala, cu mic cu mare. Noi, turistii, eram usor stinjeniti de situatia neprevazuta, pentru care evident nu eram pregatiti. Impresionant intr-adevar aerul de ceremonial la care participa toata suflarea micului oras – fara mici, bere, fasole cu cirnati, manele, tiribombe. Cit despre Budapesta, cred ca o sa-mi propun sa-nvat maghiara – poate sub hipnoza, ca altminteri nu cred sa reusesc 😀 – numai ca sa inteleg mai bine farmecul locului unde, altminteri, toata lumea iti raspunde politicos in engleza, daca li te adresezi in limba asta. Asta, desigur, daca nu se prind ca tu de fapt vorbesti romaneste si atunci nu mai intelege decit maghiara…

    doina 13 februarie 2011 17:29 Răspunde
  • o sa creaza lumea ca numai la foale mi’e gandul, sa le indop! la cofetarie sa mergi!!!

    Monica 13 februarie 2011 18:17 Răspunde
  • Ella, nu mor deloc, noi nu suntem printre oamenii pentru care amintirile mor. Mai degraba se ingalbenesc putin si prind parfum de poveste. Iar prezentul, atunci cand nu e ancorat serios in respectul pentru trecut si in respectul de sine, risca sa aiba damf de fasole, carnati si scartaituri, cum bine subliniaza Doina.

    amalia 14 februarie 2011 3:48 Răspunde
  • Doina, ce frumoasa e intamplarea ta simfonica!
    Chiar raspunde lumea in engleza? Interesant si folositor de stiut.

    amalia 14 februarie 2011 3:51 Răspunde
  • Monica, merg, merg, dar nu stiu cum o sa mai ies de acolo:)

    amalia 14 februarie 2011 3:51 Răspunde
  • Budapesta- pentru unii un vis…

    camellia 14 februarie 2011 11:25 Răspunde
  • camellia, nu se stie niciodata de unde sare… Budapesta.

    amalia 14 februarie 2011 21:19 Răspunde
  • o lume clasica….asa cum iti place!

    Amalia D 15 februarie 2011 3:39 Răspunde
  • Draga Amalia,

    Tot de peste ocean (din Toronto) iti scriu despre frumoasele locuri care merita din plin vizitate in Budapesta. Desi nu am mai fost pe acolo de vreo 10 ani, am avut destul timp, in anii studentiei, sa strabat orasul in lung si in lat, la buget redus (stat la rude si mancat de la chioscul din statia de tramvai – cu mici exceptii, lucru realizabil pentru ca vorbesc limba).

    Cetatea Buda trebuie viziata neaparat. Daca nu imensul muzeu de arta, macar urcatul dealului Buda (recomand pe jos is nu cu telefunicularul) si plimbare prin orasul medieval. Privelistea de sus (Dunarea cu cele poduri) de sus este superba, atat ziua cat si noaptea.

    Recomand biserica de langa Palatul Parlamentului (am uitat cum se cheama dar e faimoasa prin concertul de orga), si Palatul Parlamentului cand e dechis vizitelor.

    Cu multa placere am vizitat gradina botanico – zoologica (da, e 2 in 1), si in apropiere baile Secheny – un strand termal stil roman, cu multe piscine interioare si exterioare, la diverse temperaturi si compozitii minerale pentru tratamente.

    Muntele Gellert este ca o imensa rezervatie naturala, o padure in care am facut drumetii de o zi – am urcat pe jos si am coborat cu trenuletul. Si au telescaun, pentru doritorii de senzatii tari si privelisti din unghiuri inedite.

    Culinar, nu prea am recomandari, ca nu am mancat la restaurant decat o singura data. Restaurantul se numea Gundel (nu stiu daca mai este si acum) si e din categoria „fine dining”. Imi amintesc ca am mancat la desert „Gundel Palacsinta” adica clatita Gundel, cu sos de ciocolata si caramel, si servita flambata in alcool, alaturi de inghetata.

    Am insa doua tip-uri. Nu manca la restaurantele din zonele turistice (am auzit ca sunt printre cele mai scumpe din Europa). Adica nu in Cetatea Buda sau in zona de cumparat suveniruri. Un alt tip: trebuie sa incerci langosile (mari cat o pizza) si care se servesc cu o bogatie de ingrediente deasupra la alegere (eu mancam pe cea cu cascaval topit si smantana, dar variantele sunt multe).

    Daca reusesti sa mergi in jurul datei de 20 August, ziua nationala a Ungariei, sunt multe spectacole in are liber gratuite, si focuri de artificii.

    Iar amintirea semnului crucii facut pe painea mare si rotunda o am vie in minte. Bunica mea si acum matusa, asa procedeaza oridecateori taie painea. Semnul crucii de trei ori.

    Daca mai mergi la Budapesta, sa ne scrii cum a fost!

    Mariana

    Mariana 15 februarie 2011 17:02 Răspunde
  • Intre timp am gasit si website-ul restaurantului Gundel.

    A nu se citi meniul pe stomacul gol 🙂

    Mariana 15 februarie 2011 19:53 Răspunde
  • gundel.hu

    Mariana 15 februarie 2011 19:54 Răspunde
  • Da, foarte frumoasa intr-adevar intimplarea – am trecut granita a doua zi cu dorinta de a avea, macar o data-n viata, bucuria de a face parte dintr-o sarbatoare nationala romaneasca la acest nivel. Pentru ca presupun ca peste tot in Ungaria era la fel. Si da, in Budapesta iti raspund in engleza, e totusi capitala – in rest, nu prea, mai curind sint sensibili la germana. Deh, marele imperiu, simtirile vechi de apartenenta care nu se sterg cu o simpla granita 🙂

    doina 15 februarie 2011 20:52 Răspunde
  • Amalia d, cam da 🙂

    amalia 16 februarie 2011 5:29 Răspunde
  • Mariana, mersi mult de recomandari. De aici e cam greu de ajuns acolo, timpul e mereu scurt, dar poate se mai ivesc ocazii. Tu esti, cum s-ar spune, de-a casei acolo, sfaturile tale sunt „insider trading”, asa ca le mai citesc de cateva ori. Cu langosile alea m-ai pur si simplu ucis 🙂 Bunica ta si matusa din ce zona sunt?

    amalia 16 februarie 2011 5:38 Răspunde
  • doina, da, marele imperiu, pe mine cred ca tocmai asta ma atrage.

    amalia 16 februarie 2011 5:39 Răspunde
  • Langosile sunt super, foarte ieftine, si se gasesc pe la chioscuri. Bunicii mei sunt din zona Odorhei.

    Mariana 16 februarie 2011 13:46 Răspunde
  • Da, si pe mine tot asta ma atrage, lasind in urma sovinismele care vin la pachet – pare-se ca ce nu stii nici nu-ti face rau; nu e cazul nostru, dar incerc sa ii inteleg si pe cei care si le cultiva masochist in detrimentul unor experiente absolut revelatoare 🙂

    doina 19 februarie 2011 23:13 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title