Note pariziene

Duminică seara, gara Deva. O doamnă, o poşetă şi o valiză aşteaptă acceleratul de noapte spre Bucureşti. Acceleratul merge la Mangalia, iar doamna la Paris. Suntem îngrozitor de mulţi în gară, cum vom încăpea în tren, nu ştiu. Stau pe scaunul roşu şi observ buruienile care îşi fac de cap printre şine, în vreme ce vreo trei alarme false se lasă peste cinstita adunare sub forma unui marfar şi a două trenuri personale. Personalele arată atât de jalnic încât nostalgia mi se transformă în revoltă. Marfarul e neutru, trece ca un om nu prea interesat de ce se întâmplă în jur.

Drumul nocturn a fost chiar interesant, pigmentat de relatările cuiva care călătorise mult, experimentase viaţa în Mexic şi în China, o persoană fascinantă, deci. Am aflat cu ocazia asta că zidul chinezesc nu e prea bine întreţinut pe majoritatea lungimii sale, atenţia turistică fiind concentrată pe o porţiune relativ mică. Tot din senzaţiile serii au mai făcut parte ploaia şi descărcările electrice care ne ridicau din când în când în fund din încolăceala semidecentă în care înţeleseserăm să ne petrecem noaptea noi, cei cinci vecini de compartiment.

Prospeţimea dimineţii ne-a găsit semianchilozaţi la Bucureşti, unde ne-am ataşat fiecare la valiza personală, şi am pornit unde am văzut cu ochii, în cazul meu spre baie, loc în care era să mor de sentimente amestecate, căci operatoarea stabilimentului se aştepta să stau turceşte pe aparat. Eh, dar astea sunt mărunţişuri, esenţa e că doamna, poşeta şi valiza s-au instalat apoi la geamul săgeţii albastre, trenul care te duce ca vântul şi ca gândul până la locul în care te pot amuşina liniştiţi doi câini vagabonzi, cam la cinci minute de aeroport. De acolo ne-a recuperat un domn volubil cu o maşină, da, da, da, staţi liniştiţi, mă întorc în trei minute şi vă iau pe toţi! Eu m-am strecurat unduitor în a doua tranşă rutieră şi aşa, la capătul unui drum care şerpuieşte printre vile tinere, am pus piciorul în uşa automată a sălii de plecări internaţionale. Ah, moralul începea să îmi revină.

Zborul mi s-a părut lung, tocmai pentru că îmi setasem mintea pentru unul scurt. Una e când zici, nene, facem 11 ore, mâncăm, bem, dormim, mâncăm, bem, dormim, rotim gleznele, mîncăm, bem şi alta e când te pregăteşti psihic să urci şi să cobori şi petreci totuşi două ore şi jumătate în avion. După un stagiu la hublou alături de doi băietani francezi destul de încruntaţi, mi-am cerut voie să îmi desmorţesc anexele şi dusă am fost, nu m-am mai aşezat lângă ei, tratând cu obrăznicie avionul ca pe un autobuz. Eu lângă încruntaţii ăia nu mai stau.

Căpitanul ne-a anunţat că începem coborârea iar la capătul ei mă aştepta de sute de ani Parisul.

Doamna şi-a luat sprintenă poşeta, a recuperat valiza, a îndesat paşaportul sub geamlâcul controlorului, s-a mirat că nu e ca în America, să te întrebe dacă n-ai în sac seminţe, boli sau alte pericole şi nu s-a oprit decât dincolo de peretele marcat sortie.

Senzaţiile pariziene se amestecă într-o stare generală de bine, de tihnă, de timp care nu doar că îţi acceptă cu graţie capriciile dar ţi le şi încurajează, lăsându-se modelat după gustul tău, ceva în genul ceasurilor lui Dali. Fiecare picătură de timp parizian a împletit o lumină blândă, o miere care curge peste orizonturi, cu sunete şi imagini create pentru a desfăta. Da, oamenii se mai şi îmbrânceau, da, pe jos nu era perfect curat şi uscat, însă viaţa curge atât de intens în venele frumos sculptate ale oraşului încât de lemn, piatră sau alte materiale de construcţii să fii, şi tot trebuie să te laşi cucerit. Iar cum eu n-am mari probleme la capitolul impresionabilitate, vă imaginaţi cam cum s-au petrecut lucrurile pe străzi. De altfel rămân la părerea că un entuziast face cât o sută de posaci, ca să fie totul clar.

Prima oprire, Musee D’Orsay. Coadă excesiv de mare la intrare, însă merge repede. Plătim şi plonjăm în raiul impresionist. N-avem decât să privim şi să ne deschidem sufletul ca să îl umplem cu atmosfera colorată a finalului de secol 19, început de secol 20. Poftesc cu adoraţie lacomă spre pânzele lui Monet, Renoir, Van Gogh, Degas, din nou Monet, din nou Renoir. Nu este voie să facem niciun fel de poze, fur totuşi câteva, sunt fericită, nu bănuiesc că peste două zile o să le pierd pe toate. Nedreptăţesc crunt o cohortă de alţi pictori, însă nu îmi pasă. Mă plimb printre tablouri iar şi iar, până obosesc. La ieşirea din muzeu cumpărăm o baghetă cu pui şi o mănânc săltând sprinţar pe unul din podurile de peste Sena, apoi stăm pe o bancă şi povestim câte în lună, în stele şi în gândurile stârnite de farmecul Parisului.