Vizite peste mări şi stări

În decursul primelor mele trambalări planetare cunoscute sub numele de „vizite acasă” puneam piciorul pe scara avionului cu atât de mult entuziasm încât eram, cu adevărat, enervantă pentru cei din jur. Sufletul îmi dănţuia de fiecare dată de bucurie, mai să dea pe dinafara agenţiei de turism unde tocmai mă scuturasem de obşteasca mie de dolari asociată acestei distracţii. Ţineam la zi trei calendare, unul catolic, unul ortodox şi unul cu Winnie The Pooh, în care marcam cu carioca zilele care au trecut şi zilele care au mai rămas până la marea îmbarcare. La servici, oricine nu avea chef de muncă putea să asculte cum o să traversez eu Oceanul până undeva în Europa de Vest, şi de acolo o să iau alt avion până la Bucharest sau Timisoara, you know, Bucharest is the capital city and Timisoara is a beautiful city in Western Romania. Lumea asculta, cu masca naţională a cordialităţii pe figură, iar eu, care nu apucasem încă să îl citesc pe Beppe Severgnini, interpretam integral manifestările ascultătorilor prin prisma firii mele portocalii. Numai mult mai târziu, când am ascultat o dată la uşă o discuţie, mi-am dat seama că ălora le era, oarecum, teamă pentru mine, că mă duceam aşa de departe, şi le era teamă pentru ei, că poate nu mă mai întorc şi ar fi păcat, căci lucrez atât de bine şi de convenabil. Uite aşa, ne despărţeam cu urări exacerbate de have a good trip and enjoy your family, bla, bla, iar eu o zbugheam spre apartamentul închiriat, să permut pentru ultima oară marafeturile între valize şi să sun toţi prietenii şi neprietenii pentru a mă asigura că fiecare trimite prin mine un mic ceva acasă.

Am dus la Deva componente de calculator, loţiuni de fertilitate, jeleuri, camere foto seminţe de flori şi cine mai ştie câte alte bunuri mobile, căci restul n-au lăsat urme detectabile în memoria mea de elefant intercultural. La plecare făceam poze cu valizele, cu casa, cu vecinul care tocmai ieşise, întâmplător, să-şi frezeze gazonul, totul era o încântare. Evident că în avion nu dormeam nicio secundă, număram orele şi multe sunt, Doamne, zece în acelaşi scaun mic. Când simţeam pista Europei sub roţi (de obicei simultan cu greaţa nesomnului), mă umflam în pene că tranzitez nu ştiu ce aeroport internaţional, cel mai adesea unul din Germania. Spre deosebire de alţi călători, eu încă n-am ajuns la Amsterdam, fapt pe care îl regret. Al doilea segment aerian al călătoriei, scurt doar cât să-şi mesteci şi tu sendvişul, să mergi până la baie şi să te încalţi la loc, mi se părea, deja, un fel de glumă, de bun gust, e adevărat, dar tot o glumă.

De cum mă prăvăleam de pe scara aeronavei pe solul strămoşesc, eram un ţonţoroi de vizite, de telefoane şi de impresii. Atât cât stăteam eu acolo, două sau trei săptămâni, circulam ca un titirez între Timişoara, Deva, Bucureşti şi Buzău, cu o încrâncenare demnă de cauze mai bune. A nu uita pe nimeni era o chestiune de onoare şi, deşi mai mereu se întâmpla să nu pot întâlni pe câte cineva, în mare îmi îndeplineam planul de vizite, cafele, îmbrăţişări, urări şi exotism american împrăştiat pe cap de locuitor. Culmea, nu apucam să stau destul şi nici să fac poze tocmai cu părinţii, pentru că ei, nu-i aşa, sunt cei mai disponibili. Mă întorceam la Chicago ameţită de cap şi de picioare, după o călătorie retur care părea, nu ştiu de ce, un pic mai potolită sufleteşte decât perechea ei. În clipa în care aterizam în faţa indiferentă a dosarului cu cifre de pe biroul meu din suburbie, mi se părea că am visat toată tevatură şi că de fapt, n-am fost plecată nicăieri.

De pe la vizita trei încolo m-am mai temperat un pic. Apoi m-am temperat mai mult, până am ajuns să-mi fie oarecum să merg acasă. Desprinderea de aici, chiar şi pentru o ameţitoare vizită de prietenie pare, nu ştiu de ce, tot mai greu de înfăptuit. Mersul încolo, ca mersul încolo, dar venitul înapoi presupune manevre emoţionale pentru care cred că încep să îmbătrânesc. Dau vina, în mare parte, pe bucăţile exagerate de absenţă pe care ritmul firesc al unei aventuri americane ni-l impune, vrem, nu vrem, în raport cu ţara mamă. Totul trebuie planificat cu grijă, concediul, banii, programul la destinaţie, feliile de atenţie şi emoţia alocată celor dragi (cu cât mai puţină, cu atât mai bine, căci excesele ne fac rău şi unora, şi altora). Bineînţeles că am mâncat şi eu cândva pufarin pe canapea, cu ochii la Surprize, Surprize, şi cu mirarea lăţită cât să cuprindă şi să nu creadă povestea diverşilor sosiţi înapoi de prin America la cinşpe ani de la plecare, când nepoţii de frate veneau în platou să plângă de fericire că s-a întors unchiul din Detroit, exact ăla care plecase să asigure prosperitatea întregului clan, fără să se mai întoarcă de atunci înapoi. Între timp am învăţat că venitul înapoi, chiar şi în vizită, e o chestiune care tinde să se tot complice cu trecerea anilor.

Vizitele acasă…

Aventuri amânate.

Aventuri aşteptate.