Ba CFR-ul lor e mai frumos!

Mare e grădina Domnului şi multe absurdităţi feroviare poţi observa de după gard!

Asa cum ştiti, (că v-am mai bătut la cap cu asta), merg la sevici cu trenul. Momentan e mai comod aşa, căci pe calea ferată nu se schimbă asfaltul şi poţi socializa, la o adică, muţeşte, cu alţi călători. Să-mi spuneţi voi mie însă ce poţi face dacă te apucă atacul de panică în maşina mică? În tren te mişti un pic, te ridici, te muţi pe alt scaun, mărunţişuri din astea salvatoare. În plus, nu vine toată lumea de la aeroport exact pe banda ta, aşa cum se întâmplă pe autostradă. Unde mai pui că poţi citi, ceea ce nu e puţin lucru. Sau îţi poţi lua o sculă cu internet mobil, cum o să îmi iau şi eu după ce o să scot din casă televizorul de la 1950.

Partea cea mai curioasă, din punct de vedere al psihologiei sociale feroviare este atitudinea mea duală faţă de fraţii călători. Dacă sunt în picioare, în căutarea unui loc de stat jos, mă uit aproape pocnind de indignare la nesimţiţii care ocupă spaţiul vital de lângă ei cu diverse plase, genţi, trenciuri şi alte marafeturi obşteşti ale navetistului. Unii fârtaţi se fac că dorm, aşa că degeaba îi gâdili la sacoşă şi, oricum, oare câţi plumbi au pus în ea, că nu s-a mişcat nici cât crăpătura aia aproape invizibilă pe care am zărit-o, totuşi, la televizor, în reportajul despre restaurarea unui templu grecesc. E drept că există şi câţiva care îmi fac loc, unii cu plăcere, alţii cu strâmbături political corecte, dar despre ăştia nu povestesc, căci se ştie că binele nu vinde.

Partea cea mai înfricoşătoare este că dacă eu stau pe banchetă, cu capul prins în literaturi, atunci mă prefac aproape perfect că nu văd necăjitul care colindă spaţiul intercanapelistic, în speranţa exagerată că vreun om de bine, aşazat deja în noadă, se va milui şi va muta un pic sarsanaua aşa încât să poată şi el să ia loc, nu de alta, dar au trecut deja două staţii şi lumea numai urcă, nu coboară.

Frecuşul ăsta psihologico-feroviar mi-a întărit o observaţie pe care cei mai deştepţi sau mai informaţi ca mine (sau ambele) au făcut-o la tinereţe, şi nu la 35 de ani: că orice, dar absolut orice, are două feţe şi poate genera două argumentaţii care se bat, cu inepuzabilă energie caprină, cap în cap. Începusem să bănuiesc eu asta mai demult, dar mi-a luat un oarece interval până am tras concluzii clare. O ţară, un om politic, un călător: toţi pot argumenta şi pot fi judecaţi din măcar două puncte de vedere care îşi scot cu uşurinţă ochii la orice oră din zi şi din noapte. Şi, ca să nu ne doară capul de intensitatea filosofică a discursului, hai să vă spun de ce venisem de fapt aici.

Păi venisem să vă povestesc cum şi-au bătut joc de noi ieri în gară, anunţând iar că trenul vine pe linia doi. De regulă vine pe linia unu şi asta e foarte important, pentru că trenurile astea de la Chicago, cele care fac legătura dintre centru şi suburbii, îşi deschid distinsele uşi numai pe partea pe care e peronul, deci nu poţi fenta ca la Deva, să stea proştii la linia doi, şi tu să le-o tragi pe la linia trei. Nu. Aici avem ordine şi disciplină.

Aşadar, dacă nu eşti la peronul potrivit, ţi-o trag ei ţie, ei, adică structura managerială a sistemului de transport şi fata aia răguşită care zice chestii într-un megafon, chestii pe care nici eu, nici băştinaşul sadea, nu suntem în stare să desluşim, for the life of us. Dezlănţuirea de pureci auditivi ne aduce pe toţi la un numitor comun şi confuzat.  Oamenii încep să se uite unii la alţii, scoşi din calmul occidental. Pe ce linie vine trenul? Nu putem şti. Deci nu putem sta acolo unde se deschid uşile. Hm.

Un domn din gaşcă traversează spre linia doi. Pare un tip pe care te poţi baza, la costum şi diplomat. Păi, dacă trece el, să trecem şi noi. E vreun avocat sau financiar, sau poate are întâlnire de amor (nu cred), dar inspiră încredere. Traversăm, aşadar. Vreo doi nu se lasă convinşi, deci turma nu bifează unanimitatea. Eu citeam, în picioare, revista de septembrie. Ştiu bine că, de multe ori, deşi trenul e anunţat la lina doi, el vine, netulburat, la linia unu, dar am zis că hai să nu mai fiu Toma, şi să fac cum face poporul. Zis şi traversat. Cufundată apoi în articolul despre Marin Moraru, n-am văzut şi n-am auzit încă un anunţ, care, am observat brusc, trimisese grosul călătorilor înapoi la linia unu. Un tovarăş de gloată, însă, a zis că a căutat el pe telefon şi trenul vine totuşi pe linia doi. Ne-am deplasat iar la linia doi, până ne-a făcut cu mâna un globetrotter să trecem înapoi, că se vede o lumină pe linia unu. Ca să înţelegeţi mai bine dimensiunea acestui spectacol, închipuiţi-vă şi că eu mă vânturam între peroane râzând singură, căci tocmai dădusem peste articolul Simonei în care spunea despre un traducător că poate are studiile făcute la neautorizaţi, şi mă apucase spasmul acela muscular pe care nu poţi pune şaua controlului cu una, cu două. După încă o vânturare adiţională pe la linia unu, m-am oprit din dans la linia doi, nu de alta, dar venea trenul şi, cu el, o jumătate de oră de lectură regească, incomparabil mai tihnită decât cea în picioare, fugărită de răzgândirile megafonului şi interpretările stimaţilor călători. Nici nu ştiu cum am ajuns la destinaţie şi vă jur că era să o ratez.