„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Ba CFR-ul lor e mai frumos!

de

Mare e grădina Domnului şi multe absurdităţi feroviare poţi observa de după gard!

Asa cum ştiti, (că v-am mai bătut la cap cu asta), merg la sevici cu trenul. Momentan e mai comod aşa, căci pe calea ferată nu se schimbă asfaltul şi poţi socializa, la o adică, muţeşte, cu alţi călători. Să-mi spuneţi voi mie însă ce poţi face dacă te apucă atacul de panică în maşina mică? În tren te mişti un pic, te ridici, te muţi pe alt scaun, mărunţişuri din astea salvatoare. În plus, nu vine toată lumea de la aeroport exact pe banda ta, aşa cum se întâmplă pe autostradă. Unde mai pui că poţi citi, ceea ce nu e puţin lucru. Sau îţi poţi lua o sculă cu internet mobil, cum o să îmi iau şi eu după ce o să scot din casă televizorul de la 1950.

Partea cea mai curioasă, din punct de vedere al psihologiei sociale feroviare este atitudinea mea duală faţă de fraţii călători. Dacă sunt în picioare, în căutarea unui loc de stat jos, mă uit aproape pocnind de indignare la nesimţiţii care ocupă spaţiul vital de lângă ei cu diverse plase, genţi, trenciuri şi alte marafeturi obşteşti ale navetistului. Unii fârtaţi se fac că dorm, aşa că degeaba îi gâdili la sacoşă şi, oricum, oare câţi plumbi au pus în ea, că nu s-a mişcat nici cât crăpătura aia aproape invizibilă pe care am zărit-o, totuşi, la televizor, în reportajul despre restaurarea unui templu grecesc. E drept că există şi câţiva care îmi fac loc, unii cu plăcere, alţii cu strâmbături political corecte, dar despre ăştia nu povestesc, căci se ştie că binele nu vinde.

Partea cea mai înfricoşătoare este că dacă eu stau pe banchetă, cu capul prins în literaturi, atunci mă prefac aproape perfect că nu văd necăjitul care colindă spaţiul intercanapelistic, în speranţa exagerată că vreun om de bine, aşazat deja în noadă, se va milui şi va muta un pic sarsanaua aşa încât să poată şi el să ia loc, nu de alta, dar au trecut deja două staţii şi lumea numai urcă, nu coboară.

Frecuşul ăsta psihologico-feroviar mi-a întărit o observaţie pe care cei mai deştepţi sau mai informaţi ca mine (sau ambele) au făcut-o la tinereţe, şi nu la 35 de ani: că orice, dar absolut orice, are două feţe şi poate genera două argumentaţii care se bat, cu inepuzabilă energie caprină, cap în cap. Începusem să bănuiesc eu asta mai demult, dar mi-a luat un oarece interval până am tras concluzii clare. O ţară, un om politic, un călător: toţi pot argumenta şi pot fi judecaţi din măcar două puncte de vedere care îşi scot cu uşurinţă ochii la orice oră din zi şi din noapte. Şi, ca să nu ne doară capul de intensitatea filosofică a discursului, hai să vă spun de ce venisem de fapt aici.

Păi venisem să vă povestesc cum şi-au bătut joc de noi ieri în gară, anunţând iar că trenul vine pe linia doi. De regulă vine pe linia unu şi asta e foarte important, pentru că trenurile astea de la Chicago, cele care fac legătura dintre centru şi suburbii, îşi deschid distinsele uşi numai pe partea pe care e peronul, deci nu poţi fenta ca la Deva, să stea proştii la linia doi, şi tu să le-o tragi pe la linia trei. Nu. Aici avem ordine şi disciplină.

Aşadar, dacă nu eşti la peronul potrivit, ţi-o trag ei ţie, ei, adică structura managerială a sistemului de transport şi fata aia răguşită care zice chestii într-un megafon, chestii pe care nici eu, nici băştinaşul sadea, nu suntem în stare să desluşim, for the life of us. Dezlănţuirea de pureci auditivi ne aduce pe toţi la un numitor comun şi confuzat.  Oamenii încep să se uite unii la alţii, scoşi din calmul occidental. Pe ce linie vine trenul? Nu putem şti. Deci nu putem sta acolo unde se deschid uşile. Hm.

Un domn din gaşcă traversează spre linia doi. Pare un tip pe care te poţi baza, la costum şi diplomat. Păi, dacă trece el, să trecem şi noi. E vreun avocat sau financiar, sau poate are întâlnire de amor (nu cred), dar inspiră încredere. Traversăm, aşadar. Vreo doi nu se lasă convinşi, deci turma nu bifează unanimitatea. Eu citeam, în picioare, revista de septembrie. Ştiu bine că, de multe ori, deşi trenul e anunţat la lina doi, el vine, netulburat, la linia unu, dar am zis că hai să nu mai fiu Toma, şi să fac cum face poporul. Zis şi traversat. Cufundată apoi în articolul despre Marin Moraru, n-am văzut şi n-am auzit încă un anunţ, care, am observat brusc, trimisese grosul călătorilor înapoi la linia unu. Un tovarăş de gloată, însă, a zis că a căutat el pe telefon şi trenul vine totuşi pe linia doi. Ne-am deplasat iar la linia doi, până ne-a făcut cu mâna un globetrotter să trecem înapoi, că se vede o lumină pe linia unu. Ca să înţelegeţi mai bine dimensiunea acestui spectacol, închipuiţi-vă şi că eu mă vânturam între peroane râzând singură, căci tocmai dădusem peste articolul Simonei în care spunea despre un traducător că poate are studiile făcute la neautorizaţi, şi mă apucase spasmul acela muscular pe care nu poţi pune şaua controlului cu una, cu două. După încă o vânturare adiţională pe la linia unu, m-am oprit din dans la linia doi, nu de alta, dar venea trenul şi, cu el, o jumătate de oră de lectură regească, incomparabil mai tihnită decât cea în picioare, fugărită de răzgândirile megafonului şi interpretările stimaţilor călători. Nici nu ştiu cum am ajuns la destinaţie şi vă jur că era să o ratez.

Tag-uri:
Categorii:
America

Comentarii

  • Norocul tau ca nu trebuie sa urci si sa cobori zeci de trepte intre cele doua peroane; si da, ai mare drptate iti trece orice suparare citind articolele, blogurile, cartile si toate cele scrise de Simona si uiti sa te mai enervezi.

    CristinaC 20 octombrie 2010 4:31 Răspunde
  • Super tare articolul tau! M-am distrat copios!
    Banuiesc insa ca indiferent de ispravile CFR-ului lor, tot nu ai vrea sa te intorci la al nostru….
    La noi, in afara de faptul ca s-a scumpit ingrozitor minunata calatorie pe sine de nu-ti mai vine sa mergi nicaieri , a inceput anul universitar cu borcaniada obisnuita de weekend….asa incat e o adevarata aventura sa mergi undeva vineri! Spun asta ca saptamana trecuta am mers la Oradea si mi-am rugat moartea langa o tanti care avea chef de vorba si nu a priceput nici una din aluziile date de mp3 player-ul din urechile mele sau de cartea din mana mea si langa ceva studente, dragutze in esenta lor dar care isi impartaseau mult mai multe impresii decat voiam eu sa aud(cu casti cu tot) !
    Vineri plec acasa la Suceava si m-am dotat cu cele doua volume ” Prin foc si sabie” ale lui Sienchiwicz poate am noroc si nu intreaba nimeni unde ma duc, a lu’ cui sunt si cat imi e de greu cu salar de bugetar..Asta e caracteristica esentiala a CFR-ului nostru: curiozitatea ! Nu exista drum sa nu dai peste careva musai doritor sa-ti stie si voia si nevoia…10 ani de naveta Cluj-Suceava m-au invatat chestia asta…
    La chestia cu cedatul locului de inteleg…am noroc ca stau la capat de linie asa ca dimineatza e mai ok…cu toate astea e musai sa plec mai repede cu jumate de ora sa pot merge ca omul in trolebuz si nu ca sardeaua! La pranz insa dupa o zi de alergatura, zau daca imi vine sa cedez locul caldut din bus cuiva …cu toata constiinta mea care tipa..insa stiu ca daca ma ridic, picioarele mele or sa tipe si mai tare! 😀

    irina 20 octombrie 2010 16:17 Răspunde
  • Amalia, trebuie sa fie tare neplacuta chestia cu dute-vino de la un peron la altul dar mi te-am imaginat cu Tangoul in mana , zambind , luata de val si m-am amuzat 🙂 .

    Marina 20 octombrie 2010 17:03 Răspunde
  • Cristina, ce crezi, poate mi-ar prinde bine sa urc si sa cobor scari intre linii ca acum, in loc sa fiu pe bicicleta, mananc seminte de dovleac 🙂
    Dar, in circumstanta feroviara data, ar fi, cu adevarat, mult mai stresant.
    La mine liniile sunt la acelasi nivel, deh, suburbie calma, corecta si civilizata, nici un pic de drama, in afara de cea provocata de zicerile din difuzoare.

    amalia 21 octombrie 2010 1:37 Răspunde
  • irina, in tren si in troleibuz se aplica legea despre care vorbea Samantha Jones (e adevarat, in alt context): „I love you but I love me more!”
    Fiind eu acum in pozitia de a putea observa doua culturi (si) din pozitia de „outsider”, am inceput sa fiu tot mai interesata de studiul stiintific al culturilor, drept pentru care, citind cateva materiale am intalnit diferentierea intre culturile de tip colectivist si cele de tip individualist. Cultura romana e de tip colectivist, de aici curiozitatea asta care roade cetatenii, inclusiv in tren. Nu ca pe cei din culturile individualiste (vezi si America) nu i-ar roade niste chestii, dar ei sunt obisnuiti sa intre altfel in interactiune, desi si intre ei apar diferente. Am sunat ca in sala de curs? N-am vrut, insa subiectul asta e foarte, foarte interesant, practic exista metode si modele sa intelegi ce „pune in miscare” fiecare popor. Mai scriu pe masura ce descopar.

    Draga mea, iti urez drum bun in week-end, vorba aceea, cale lunga, drum de fier, curiozitate cat incape. Sper sa ai niste tovarasi de drum cumsecade si mai slefuiti. Sa ne povestesti cum a fost.

    E adevarat ca, daca ma intorc, am fantezii feroviare care contin cu precadere rapidul Budapesta – Bucuresti. Dar nu stie niciodata ce mai poate sa apara pe parcurs.

    amalia 21 octombrie 2010 1:51 Răspunde
  • Marina, a fost amuzant pana la urma, mai ales ca, spre final, deja scriam postul asta in capul meu. Mi-ar prinde bine un tovaras de naveta dar, pana atunci, ma amuz, printre altele, si studiind personalitatea conductorilor. Este unul, un fascist, care nici nu asteapta sa imi scot biletul din geanta si deja sta cu clestele cascat spre mine. Altul, cel mai simpatic, imi multumeste mereu ca dau cardul la capsat si imi spune de fiecare data sa am grija cum cobor la destinatie, sa-mi „pazesc pasul” (watch your step), sa nu alunec. Eh, oameni si oameni, si, in consecinta, conductori si conductori.

    amalia 21 octombrie 2010 1:57 Răspunde
  • Amalia imi plac studiile pe care le faci. Sa vezi in Anglia… nimeni dar nimeni nu vorbeste neintrebat. De aici si anglo-saxonii americano-canadieni au preluat acest obicei care il mai stricam din cand in cand noi imigrantii non-anglo-saxoni.

    Care e contextul in care spune tanti „“I love you but I love me more!” ? Intreb pentru ca as vrea sa invat si eu lectia asta, de la care cred ca am lipsit…

    CristinaC 21 octombrie 2010 1:58 Răspunde
  • foarte haios! articolul, nu sa te plimbi de la un peron la altul. mie mi s-a luat acest privilegiu de a merge cu trenul la servici odata cu mutatul sediului firmei din downtown la periferii. asa ca am „onoarea” de a conduce 80 de km in fiecare zi.
    mai „incalec” trenul cand merg la festivalurile mele preferate din downtown si sezonul lor tocmai incepe. yuhuuuu

    Alina 21 octombrie 2010 13:07 Răspunde
  • Cristina, le stricam noi si, in cazul meu particular, grupul de poloneze gurese din partea din fatza a vagonului. Proshe, proshe, proshe, proshe, uite asa ciobesc ele sistematic armonia anglo-saxona a vagonului 🙂
    Samantha spunea asta in legatura cu unul dintre multii si simpaticii ei iubiti. Si Dooooamne, pana la urma, imensa dreptate mai avea.

    amalia 21 octombrie 2010 19:49 Răspunde
  • Alina, 80 de km, cam ca de la Deva pana dincolo de Alba Iulia, nu??
    E adevarat ca infrastructura fiind aici asa cum e, distantele sunt relative si comparatia isi cam pierde sensul. La ce festivaluri mergi?

    amalia 21 octombrie 2010 19:53 Răspunde
  • A propos de curiozitatile din tren, autobuz, orice e long distance, ugly boredom – era un banc pe vremuri, pe care banui ca toata lumea il stie, dar eu, ca baba ce ma stiu, il repet in ideea ca s-o gasi cineva care sa nu:
    Tren, compartiment. O babutza de la tzara, cu papornite, cosuri si curiozitati multiple. In compartiment intra un negru, saluta, se aseaza. Liniste. Omul scoate un ziar si s-apuca sa citeasca. Babutza se foieste, tuseste discret, omul se sesizeaza, se uita intrebator.
    Babutza: Si-asa, maica…un’e merjetzi?
    Omul: La Cluj.
    Babutza: No, avetzi neamuri pe-acolo?
    Omul: Nu, eu nu sint din Romania.
    Babutza: Da de un’e esti, maica?
    Omul: Din Kinshasa, mamaie.
    Babutza: Ahaa… da unde vine asta, mama?
    Omul: In Congo, in Africa – departe.
    Babutza: Ahaa…auzi maica, da’ al cui zici ca esti tu din Kinshasa?
    🙂
    No comment, atit de tipic! 🙂

    doina 21 octombrie 2010 21:02 Răspunde
  • Amalia, mi-ai inseninat dimineata aceasta mohorita si la propriu si la figurat.

    Despre experientele de navetist cu trenul -numit pompos West Coast Express, ma gindesc, mai in gluma, mai in serios, sa scriu o carte cind ies la pensie :).

    Si mai vroiam sa te intreb: te uiti la Sex& City? … eu m-am re-apucat de el, in fiecare seara la ora 9 pe Cosmo tv … macar sa nu zic ca platesc cablul degeaba.

    Sofie 22 octombrie 2010 17:04 Răspunde
  • Amalia,
    ce bine ca stau la capat de linie (rosie) si prind loc in fiecare zi. Azi insa… n-am apucat sa ma bucur decit pret de o statie. a urcat o gravidutza… mai si nesimtiti mai mari n-am pomenit. nu s-a ridicat unul (vorbesc de masculi) sa-i cedeze locul. am chemat-o si i l-am dat pe al meu… anyway… fazele cu sarsanalele pe scaun sint ceva obisnuit si pe aici doar ca nu prea tin mult ca se aglomereaza dimineata destul de devreme.

    Sofie, multam… poate arunc si eu un ochi sa le mai vad pe fete. 🙂

    iana 22 octombrie 2010 19:39 Răspunde
  • Doina, no comment, dar totusi conteaza de-al cui esti din Kinshasa 🙂

    amalia 23 octombrie 2010 17:14 Răspunde
  • Sofie, sper ca te gandesti mai in serios la carte. Ai circulat mult cu acest tren?
    Imi pare rau ca dimineata ta nu a fost tocmai vesela, insa daca eu si feroviarii mei am adus putina lumina, inseamna ca nu ne-am preumblat chiar degeaba intre linii 🙂 🙂
    De altfel, acum mi-am croit un raspuns foarte diplomatic la intrebarea pe ce linie vine trenul spre Chicago: Ussualy it comes on line one, but but you can never say for sure.
    Daaaa, am dvd-urile cu Sex and the City si in viata me-a n-am practicat o actiune repetitiva care sa imi aduca atat de multa placere ca acest serial. Desi de obicei ma plictisesc repede si multe replici le stiu deja pe dinafara (ca poeziile la serbare), il urmaresc cu la fel de multa placere. Ciudatenii, ciudatenii…
    Iti doresc o sambata frumoasa si (daca se poate) insorita la V.

    amalia 23 octombrie 2010 18:07 Răspunde
  • iana, mersi ca m-ai uns pe inima, deci nu numal la noi (romanii) exista marlanie in stare pura, ci si la americani. Nice 🙂 Week-end placut si la W.!!

    amalia 23 octombrie 2010 18:10 Răspunde
  • amalia… ei, marlanii de pe aici nici nu isi dau seama ca sunt asa… nimeni nu i-a invatat altfel. Pe de alta parte am vazut-o si pe o tanti careia cand i s-a cedat locul a facut urat: „crezi ca sunt mai slaba fiindca sunt femeie?” n-am inteles nici atunci.

    CristinaC 25 octombrie 2010 0:50 Răspunde
  • Cristina, interesanta reactie!
    Cam prea departe merge feminismul, in acest caz, dar, nu se stie niciodata la ce poti sa te astepti.

    amalia 25 octombrie 2010 4:28 Răspunde
  • Amalia, tocmai ce-am sarbatorit 6 ani si 8 luni de naveta cu trenul respectiv … iti dai seama cit material am achizitionat pina acum si cit mai am pina la pensie 🙂 ?
    Iti aduci aminte povestile mele de la Olimpiada ? Nici pe aici nu se obisnuieste sa se ofere locul femeilor si seniorilor, ci doar celor „in need” – daca, cumva ai facut greseala sa te asezi pe locurile special amenajate … dar si-atunci trebuie sa ai grija sa fii extrem de corect politic, ca nu se stie cind te trezesti cu cite o remarca ca-n exemplul Cristinei.

    Nici eu nu ma plictisesc de Sex&City, ori de cite ori le-as revedea … cu Friends sunt la fel … asa ca nu esti singura ciudata LOL.

    Sofie 25 octombrie 2010 5:33 Răspunde
  • Amalia, am fost la Fleece Festival-ul de la Woodstock si la Creative Festival-ul de la Toronto. Un adevarat marathon de craft si laneturi si „bunatati”.

    Alina 25 octombrie 2010 14:51 Răspunde
  • Sofie, oh, pai tu esti deja senioara in trenul respectiv! Dar imi dau seama ca si eu cam sunt, in trenul meu 🙂 Doamne, complicate sunt caile corectitudinii politice, uneori nu mai stii pe unde sa scoti camasa culturala a navetei asa incat sa minimizezi numarul de calatori ofensati. Mai bine cu masina mica, pacat ca in ea nu poti citi, decat, eventual, asculta carti pe dvd.

    amalia 26 octombrie 2010 2:52 Răspunde
  • Alina, suna foarte bine!

    amalia 26 octombrie 2010 2:52 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title