Ce ne leaga, ce ne dezleaga

Ma uit la mine, un animal destul de ciudat pe alocuri, ma uimesc, ma cert, ma iert si ma mentin pe pozitie. Pentru ca in caruselul imprejurarilor am platit cu pierderi mari tot ceea ce am castigat, as zice ca inclinatia spre filosofie a devenit inevitabila. Asa m-am trezit intrebandu-ma care sunt regulile jocului de legari si dezlegari care este viata.

Sa luam iluziile: sunt iluziile in totalitate in noi? Sau ne mai furnizeaza material si ceilalti? Imi place sa rup cu intrebari cercul trezit – fugit – lucrat – condus – cumparat – culcat. Cand am plecat de acasa am crezut ca aici o sa gasesc nu – stiu – ce, dar atunci nu conta ce, important era ca urma sa fie altceva decat fusese pana atunci.

Sa luam asteptarile: cum le putem defini daca pana la momentul respectivului exercitiu am trait numai un fragment din paleta existentiala esentiala?

Ce ne leaga de noi, ce ne leaga intre noi, ce ne leaga de locurile in care traim? Cred ca o mare parte din legaturile pe care le formam deriva din gandul ca la finalul vietii ne asteapta un fel de desavarsire socio – economica in care o sa plesnim de fericire. Putini din noi aleg sa recunoasca ca nu va fi decat o trecere spre nu stim exact ce.

Am sentimentul ca ma apropii din ce in ce mai mult de mine si abia astept sa vad ce se va intampla in ziua in care ne vom intalni pentru prima oara. As vrea sa ma inchid si sa ma izolez uneori fata de ceilalti dar nu ma tine mult Impulsul de a imparti castiga aproape intotdeauna. Cand scriu despre locuri unde am fost, nu o fac ca sa inteleaga lumea cat de grozava sunt ci pentru ca as vrea sa impart, la modul cel mai serios, locul respectiv cu cei care ar vrea sa fie acolo. Sau cu cei care vor ajunge acolo. Abia in ultimul timp am invatat sa ma uit cu mai multa atentie la mine, sa imi fac cu mana cu drag si sa imi povestesc povesti cu invingatori. Si nu suport prefacatoria.

Ma leaga in primul rand de mine placerea de a ma trezi si de a spune: ia uite, sunt aici! Hai sa facem cafeaua. Ma fortez sa imi inchipui uneori viata fara dorul departarilor si nu reusesc. Daca nu exista un minim de doua destinatii de care sa imi fie dor, nu sunt eu. Mi-am notat azi la birou pe o hartie galbena observatia ca poate e mai bine sa credem in totalitate in „viata reala”, ce folos ne aduce pana la urma poezia, in afara de a ne deschide calea celor mai superbe framantari?

Ce grozav e totusi sa te intalnesti dimineata cu tine!

Ce ne leaga de ceilalti? Ma uit ca mi-am parasit parintii dar nu pot arunca punga de plastic in care am transportat candva un anumit parfum. Impart privirilor, gesturilor, orizontului, semnificatii sub care s-ar pravali destule constructii mult mai solide, Lumea vrea sa stie ce castigi din orice. Geme internetul de atatea sfaturi cum sa faci „networking” cu oamenii care ar putea sa te ajute sa iti avansezi cariera, ca si saracul Machiavelli ar clipi rusinat din gene de blandetea povetelor de pe timpul lui. Mie nu-mi plac mulele dar nici oamenii agresivi. Whatever happended cu un echilibru elegant si nuantat? In cautarile de chirie in California am intalnit o doamna de la care n-am obtinut nimic (cine locuia acolo nu s-a mai multat altundeva) dar cu care am avut o conversatie de doua ore la care carei amintire zambesc si acum. Am promis ca o sa ma intorc la ea, sa iesim la teatru sau la restaurant sau sa povestim la adapostul unui pom cu flori rosii, al carui nume nu il stiu.

Interese, ambitii, scopuri, obligatii pe de o parte, placerea pura a interactiunii pe de alta. Un alt echilibru care da de gandit.

Habar n-am avut ca de primele locuri in care am trait ma legau in mod esential si dealurile. Dupa ce am vietuit un numar de ani intr-o asezare ca o farfurie de felul doi, a devenit clar ca am nevoie de altceva. De locuri ne mai leaga case, oameni, rosturi, frici, indrazneli. As da orice sa mai vad un loc din interior dar cred ca in urma mutarilor m-am ales cu o frumusete de perspectiva din exterior de uneori imi vine sa o las jos si sa fug.

Tentatia reinradacinarii. E posibil?