Nu mi-am pus o floare in par, din motive obiective, dar nu cu mult dupa ce am ajuns la locul sarbatorii mi-am pus esarfa in cap, de nevoie. Oamenii care stiau venisera cu paturi si caciuli, eu numai cu layerele planuite la Chicago, destul de subtirele. Dupa ce am bajbait o vreme dupa statia de autobuz, a carei zona generala o stiam dar a carei zona particulara inca imi scapa, am apelat la tehnica de varf si m-am uitat cu un ochi la telefon si cu celalat la homeless-ii care se uitau si ei la telefon. M-am gandit ca daca mi-l zmulge unul din ei din mana, ar putea sa imi zmulga la fel de bine si tubul de oxigen, ca astazi orice cetatean care se respecta e mort fara telecomunicatii. Androidul meu nu parea sa intereseze cine stie cat cersetorii. Dupa ce am mers inainte si inapoi pe bulevard, am avut inspiratia sa ridic capul si sa casc gura chiar sub o sageata care promitea ca sunt pe drumul bun. Nu ma descurc extraordinar de bine cu orientarea dar ursitoarele au facut sa ajung in pragul unui autobuz care sa ma duca unde trebuie. Plina de constiinta civica, am prezentat permisul de calatorie unui cetatean despre care am crezut ca e de la autoritatea de transport dar care, cand s-a intors putin in lateral, mi-am dat seama ca era politist, deci nu vroia neaparat sa imi vada biletul ci sa nu provoc dezordine. Am urcat si m-am prins de o bara, in timp ce mii de alti cetateni faceau la fel. Am calatorit cu pieptul printre fete de origine latina si cu spatele lipit de coastele unor rusoaice foarte guralive, pe total o situatie existentiala mult mai buna decat daca mergeam lipita de poporul masculin din stanga, nu mentionez originea etnica. Chiar cand mi-am stabilit un echilibru interesant centrat pe piciorul drept, a sunat telefonul din Romania. Sunt in autobuz, zic, da, se aude galagie. Nu pot vorbi mult. Intre timp colectia mobila de doritori de artificii se deplasa cu incetineala pe strada Van Ness, despre care aud ca e cea mai larga din oras, pregatita sa fie accesibila usor pompierilor, in caz de nevoie. Dupa un unghi de 90 de grade care intr-un fel ne-a tasat mai bine in incinta, am apucat-o pe Chestnut Street, strada cu numele meu preferat. Era clar ca suntem pe drum spre poezie.
Impresia mea e ca ne-am oprit la Fillmore, unde soferul ne-a spus sa mergem inspre unde merge toata lumea. Dar unde ma urc cand vin inapoi, am vrut sa stiu sigur, unde e statia? Nu m-am lasat pana am aflat ca nu aveam chef sa dorm in cartierul de bogati, pe strada. In lungul strazii cu cladiri frumoase, in prag de inserare, m-au ajuns din urma bucuria si curiozitatea. Pe partea dreapta, intr-un living rotunjit de la etajul 1, dansau de zor un numar de tineri apartinand primei jumatati a zicalei lui William Blake: „Some are born to sweet delight, Some are born to endless night”…
N-a mai durat mult si am ajuns la locul deschis de unde se vedea podul. Inca mai era lumina dar seara s-a lasat repede si cu ea vantul s-a asprit. Lumea era in majoritate asezata pe scaune sau paturi, iar melodia care m-a intampinat si m-a destabilizat a fost „When The Lights Go Down In The City”. Mai aveam o jumatate de ora pana la artificii, deci m-am mai invartit in zona, m-am uitat lung la pod, m-am intrebat cum ma poate uimi la fiecare revedere, m-am gandit ce ar spune Joseph Strauss daca ar fi prezent la aniversare, ce ar fi in gandul celor care au sustinut ca proiectul nu e posibil si cum ar straluci privirea celor care au crezut ca e. Am lasat sa alunece un gand de anonima aducere aminte pentru cei unsprezece oameni care s-au prabusit prin plasa de protectie in timpul constructiei, pretul in vieti omenesti pe care, cu toate masurile de siguranta foarte bune, indrazneala constructiei nu s-a putut abtine sa il ia.
Artificiile au inceput sub pod si s-au ridicat apoi in vazduh. Douazeci de minute, combinatiile de culori s-au inaltat cu generozitate deasupra golfului, incantand femei, barbati, copii, bunici, tineri, americani, asiatici, europeni, heterosexuali, homosexuali si orice alte categorii v-ar mai putea trece prin minte, caci San Francisco si-a facut obiceiul sa le amestece si sa le accepte pe toate. Dupa mine , singura distinctie care conteaza insa cu adevarat este cea intre oamenii cu simtul poeziei si oamenii fara. Totul se construieste pornind de aici.
Spre final lovitura sufleteasca de gratie mi-a dat-o, bineinteles, Tony Bennett. M-am uitat la oamenii din jurul meu, demografic vorbind o mare de straini, insa transformati prin dorinta de a fi atunci, acolo, in fideli adoratori nocturni ai celui mai frumos pod de pe pamant.
„I Left My Heart in San Francisco”, le voi spune nepotilor care, adunati pe prispa apartamentului, vor fi interesati sa afle ceva esential despre mine.
***
Spectacolul fiind o intreprindere americana, a durat exact cat a fost anuntat, dupa care ne-am deplasat, nu-i asa, spre autobuze. Tinerii nascuti pentru placerile acestei lumi dansau in continuare in aceeasi fereastra de lux. Tot ce pot sa spun este ca la venire am calatorit lejer fata de mersul inapoi. Nu stiu cand mai apuc asa inghesuiala in autobuz in America. Am explodat prin usa in statia de la Civic Center si, de acum stiind drumul, am ajuns la hotel unde, dupa ce m-am pozat, din obisnuinta, in oglinda, am intrat sub paturi fara ca nimic sa ma poata convinge sa renunt la vreunul din straturile insuficiente de haine in care am sarbatorit podul.
Long Live The Bridge!! Si, daca adunam in minte, la aniversarea de 100 o sa avem frumoasa varsta de 62. Dar pana atunci si dupa mai sunt atatea de admirat si de scris.
SF, nu din nou…
I know 🙂