Jurnalul si bicicleta

Ieri, cand am intrat in casa, jurnalul se rastea la bicicleta medicinala.

„Ce,  crezi ca daca esti mai mare si ai coarne, poti sa o acaparezi pe Amalia? Mai bine uita-te ca ti s-a cojit saua si cureaua de la pedala dreapta cade zilnic!”

Nici n-am mai putut sa ma misc, de mirare. Jurnalul portocaliu, cu imprimeuri care sugereaza o stare poetica, folosea o tonalitate de precupet. L-am cumparat cand am observat ca imi face bine sa scriu cateva ganduri pe hartie, macar din cand in cand. Sa zicem ca ar fi nepotul de matusa al oracolului, doar ca eu imi notez singura cand am ras, cand am plans, cand am fost la muzeu, cand am fost la librarie, cand am trosnit, cand am urlat, cand am sperat. De fapt i-am promis ca scriu un pic in fiecare zi, insa l-am cumparat de multisor am scris doar de cateva ori. Cred ca acesta este motivul pentru care l-a ajuns supararea.

I s-a parut ca acord mai multa atentie bicicletei medicinale! Desi nici asta nu e adevarat. Si pe bicicleta urc prea rar. Am trecut prin tot felul de scheme de antrenament dar aici intervin si factori psihici, din aceia care scrantesc toata splendoarea premeditarii cu care elimin, in gand, caloriile. In viata mea nu m-am chiar omorat dupa sport, poate prea umilita de sariturile obligatorii la capra, în ciclul gimnazial. A mai fost apoi excursia la Busteni, cu schiurile, cand era sa retez capul unui cetatean, caci nimerisem cele mai lungi schiuri din scoala si cei mai grei bocanci. Am o admiratie fantastica pentru schiori, ca si pentru chirurgi si pilotii de avioane. Toti se pricep sa mentina cate un echilibru care mie imi este strain.

Momentan treburile stau in felul urmator: am negociat cu mine insami sa urc zilnic treizeci de minute pe bicicleta. Asa spune si televizorul, pentru o viata sanatoasa, faceti treizeci de minute de miscare pe zi. Si trebuie sa fac, pentru ca merg vesnic numai cu masina. La birou stau zi de vara pana’n seara pe scaun. Dar bicicleta nu e numai asa, zis si facut. Implica ambitie, dracuieli, strans din masele, recompense necomestibile si pedepse pentru neexecutarea lucrarii conform devizului. Pe la minutul opt imi amintesc de o colega din Cluj care manca sendvisuri cat Fratii Karamazov si care avea o talie de viespe. Au mai incercat unele persoane binevoitoare sa imi povesteasca despre ritmul metabolismului si alte nedreptati flagrante dar, in timp ce imi explicau, gandul meu zbura mereu la alte chestiuni nebifate in ziua respectiva. Pe la minutul ciclist cu numarul douazeci simt ca se varsa pocalul cu endorfine si mi se pare ca, daca vreau, pot traversa Everestul ca pe un damb intamplator, si nu mai vreau sa cobor de pe agregat. Astfel  ajung la minutul patruscinci si, pentru ca tot m-am deranjat si m-am incins, pedalez o ora batuta pe muchie. Urmarea e ca obosesc prea tare, iar a doua zi ma dor toate bucatelele cuprinse intre gat si genunchi. Nu mai am nicio ramasita de entuziasm sa incalec din nou saua. Stiu deja ca dupa minutul douazeci vor veni endorfinele, nu ma opresc la timp si cercul vicios se repeta ca la carte. Si uite asa mi se strecoara in schema zilele in care, de groaza ca sa pedalez prea mult, nu mai urc deloc pe aparat. Dar, evident, nici nu scriu in jurnal.

De fapt asta nu a inteles jurnalul din batalia mea cu mine si cu caloriile. El credea ca nu scriu numai pentru ca ma dor coastele si genunchii cand, de fapt, adevarul e mult mai complex. Intr-un fel ma unge totusi pe suflet ca jurnalul are o gandire la fel de alambicata ca si a mea, dar, pe de alta parte ma si deranjeaza. Si, sincer, nu ma asteptam ca un caiet atat de domnos sa se infurie si sa atace tocmai singurul mecanism de pe fata pamantului cu care accept sa colaborez cat de cat in batalia cu generozitatea, antibioticele si hormonii industriei alimentare americane.

Asa am invrajbit jurnalul si bicicleta, de parca nu mi-ar ajunge cate conflicte interne si externe starnesc de la o vreme. Ma duc sa citesc niste manuale de managerizare a starilor conflictuale si revin dupa ce scap de uimire si de febra musculara.