Aş da aproape orice să pot pătrunde în gândurile vechiului castel.
Aş vrea să ştiu ce ar spune el dacă i s-ar pune în faţă o oglindă în care să-şi vadă chipul resemnat, blazonul cojit, terasa spartă.
Faţada lui crăpată şi portocalie pare mai înţeleaptă decât mine. Încearcă să îmi spună să nu mă necăjesc prea tare, aşa cum par să nu se necăjească nici oamenii din jur. Să îmi văd de ale mele, necopleşită de nostalgie, neanimată de cine ştie ce speranţe deşarte că vechiului adăpost boieresc i s-ar mai putea întâmpla ceva bun.
Eu nu i-am cunoscut pe boieri decât din poveşti.
Iar pe el, castelul, l-am întâlnit când era deja spital de boli de plămâni, când oameni necăjiţi şi de multe ori foarte singuri veneau pe înserat la poarta casei noastre că să cumpere o sticlă de lapte proaspăt, cald, abia desprins cu dexteritate din rezervorul lui natural.
L-am cunoscut aşadar undeva la mijloc, între glorie şi decădere.
Nu, nu te întrista, mi-au şoptit, rugători, pereţii, rupând tăcerea complice întrupată între dorul meu, alinat de vederea lor, şi coaja lor spălăcită, uşurată acum de povara obligativităţii de a mai rezista cumva în faţa ploilor, a soarelui şi a nepăsării. Acum, spuseră pereţii, dacă ţi-ai lipit fruntea şi palma de noi, ne-am liniştit. Linişteşte-te şi tu.
Dacă ar mai veni cineva să ne privească iar cu atâta drag, eu poate aş mai rezista câţiva ani, îşi făcu curaj să spună uşa de la intrarea din partea dreaptă, uşa dinspre biserică. Uşa vorbea foarte, foarte rar, e o minune să o stârneşti să vorbească. N-aş fi avut cum să înţeleg valoarea mărturisirii ei, dacă cei doi stâlpi de susţinere ai unei foste bănci de pe alee, încântaţi că m-am oprit să le fac o poză, nu mi-ar fi spus câte ceva despre caracterul complicat şi secretos al uşii. Nu e o uşă ca toate uşile, nu, nu, e mult mai mult decât pare, ştie atât de multe poveşti…
N-am putut să stau mult la castel dar am avut în faţa lui fervoarea simţită în Greenwich Village-ul newyork-ez sau la primul turn al podului Golden Gate. A fost vorba din nou de sentimentul acela că acum ce ne facem?, cum să mai plec?, şi de certitudinea că, plecând, totuşi, cumva, iau locul cu mine şi rămân, în acelaţi timp, acolo.
Să înţeleagă cine ce o vrea, mai mult nu înţeleg nici eu.
Bulci este un sat foarte mic, foarte izolat, foarte părăsit. Probabil că tocmai izolarea lui, cea care altădată îi asigura un statut privilegiat, exclusivist, de refugiu ales, îi provoacă acum o părăginire căreia numai câţiva bătrâni uitaţi de vremuri, câţiva temerari oarecum romantici şi câţiva beţivi se mai încăpăţânează să-i mai ţină piept.
La Bulci se ajunge greu, din ce în ce mai greu. De la halta Vărădia se poate veni pe o cărare de doi kilometri, a cărei stare eu parcă n-aş risca să mi-o imaginez acum. Apoi se trece Mureşul cu barca. Pe şosea trebuie să părăseşti drumul naţional între Deva şi Arad chiar în dreptul parcului regal de la Săvârşin, să mergi vreo 15 km pe un drum judeţean şi pe urmă să mai înfrunţi 4 km de cale circulabilă neasfaltată.
Castelul a fost construit în prima jumătate a secolului XIX de către un baron cu nume complicat, Fechtig – Fechtenberg. În 1858 construcţia a fost cumpărată de către Antoniu Mocioni de Foen, a cărui familie deţinea un număr mare de reşedinţe. De-a lungul timpului, castelul a fost vizitat de personalităţi de primă mână, Andrei Şaguna, Franz Liszt, Carol I, Regele Mihai.
Invidiez terasa în pătrăţele albe şi negre, pentru că le-a ascultat, la ceas tihnit de seară, conversaţiile. Pentru că poate le-a auzit câteva secrete. Pentru că a surprins cu siguranţă câteva schimburi de priviri. Pentru că a cunoscut gloria.
Cu asta m-a şi convins să plec mai liniştită. Da, am cunoscut gloria, mi-a spus fără înfumurare dar şi fără modestii inutile terasa. Şi vă jur că mai păstra ceva din aerul de altădată. Refuzase să se predea. Chiar dacă buruienile care o străbăteau dintre dalele pocnite se băteau pe burtă cu impresia falsă că au cucerit-o, au distrus-o, au anulat-o, mi-am dat seama că victoria lor nu era totală, nu era victorie.
Poate află şi dă pe acolo vreun producător de la Hollywood, fericit că nu trebuie să bage milioane de dolari într-un decor care să aducă a destinaţie a unei călătorii în timp, destinaţie cu cărămizi care cad, cu scrijelituri născute din capriciul elementelor naturii, cu porţi scârţâinde şi buruieni crescute cât casa. E suficient doar să vină, să instaleze luminile, să umble cu băgare de seamă şi strige action.
Restul o să îl facă actorii şi atmosfera de alt tărâm de la castelui din Bulci.
Am să revin şi cu câteva poze.
Ce povesti frumoase! Chiar lipsesc pozele, le astept 🙂
Sint multe case cu povesti in Romania – daca am momi cumva producatorii de la Hollywood sa faca multe filme aici, poate am avea o sansa cu turismul asta, bata-l vina 🙂 Daca ne-am ruga de nemti sa ne mai ocupe o vreme, macar pina ne-ar face toate drumurile, podurile si soselele necesare, ar fi un vis devenit realitate. Nu stiu de ce sintem tara lui „sa ne dea” si „sa ne faca” parca am fi musafiri in ea, nici macar chiriasi, daramite proprietari 🙂 Ce ne-o impiedica, doamne-iarta-ma, sa facem de unii singuri si din bun simt lucrurile pe care altii le-ar fi facut de o mie de ori pina acum, avind mult mai putin decit avem noi?
Mai astept mult pozele alea? Hai, ca sunt foarte curioasa. L-ai descris atat de duios incat nu indraznesc sa ma duc sa-l vizitez, sa nu rup vraja.
In alta ordine de idei, as fi onorata daca mi-ai citi si mie blogul. Ai afla vesti despre Michelle, parintii si bunica ei.
Da, da, arata-ne pozele! Imi plac mult castelele. Cel mai mult mi-a placut la Ruginoasa, desi sunt sigura ca sunt altele mult mai frumoase. Si pe al Iuliei Hasdeu as vrea sa-l vizitez.
Eu sunt din Bulci , imi place foarte mult articolul tau , eu crescand in curtea castelului nu i-am vazut adevarata valoare , il consideram la fel ca orice casa din Bulci. Acum locuiesc in Bucuresti si ajung rar in sat dat inima mea este acolo si sper ca in viitorul apropiat sa locuiesc acolo macar in timpul verii.
dragelor, am pierdut definitiv pozele.
doina, sa ne ocupe daca merita, macar pana ne revenim, infrastructural vorbind.
suntem intr-un fel de lasa-ma sa te las sa ma lasi.
mioara, felicitari pentru blog si multumesc pentru invitatie.
din pacate am reusit sa sterg pozele din aparat inainte sa le descarc pe vreun alt dispozitiv electronic.
catintherain, sper sa vina timpul si sa treci prin fiecare din locurile pe care le-ai amintit.
Carmen, ma bucura mult mesajul. Poate daca o sa locuiesti acolo am sa te vizitez si o sa fac alte poze. Uneori trebuie sa ne indepartam ca sa recunoastem valoarea lucrurilor, resimt asta puternic pe propria piele.
Amalia, esti fenomenală! Nu ştiu dacă îţi aminteşti de mine .Sunt Camelia şi eram cândva vecine în Bulci .Să ştii că citesc cu mare drag toate articolele postate de tine şi mă bucur că nu ai uitat de locul vacanţelor la bunicii tăi .
Camelia, imi amintesc cu drag de tine si iti multumesc pentru ca vii aici si pentru mesaj.
Bravo Amalia! Desi cumva trista, este cea mai frumoasa pledoarie care mi-a fost dat sa o citesc despre acest taram de vis, de poveste, care, intr-adevar, candva a cunoscut gloria!