Alte note pariziene

Miercuri dimineaţa am fost la cumpărături în orăşelul liniştit şi cochet unde nu doar că s-au odihnit poşeta şi valiza pe timpul sejurului, dar care chiar m-a cucerit, într-un fel diferit decât Parisul, desigur, dar un fel la fel de necesar, căci uneori trebuie să ne îndepărtăm de mulţimi, senzaţii şi arhitecturi copleşitoare, şi să revenim la noi înşine, într-o linişte care reface şi încarcă. Până şi mersul de câteva minute pe jos, până la supermarket, mi s-a părut a fi binecuvântat cu un farmec special, inspirat de case, grădini, terase, flori. Da, pentru o casă din aceasta, cu totul diferită în culoare şi formă de a vecinilor, m-aş băga şi eu fericită până la gât în datorii pe viaţă, căci aş şti că în fiecare dimineaţă în gânduri mi se strecoară nerăbdarea reîntâlnirii, nu monotonia.

Am intrat în magazin, m-am mirat, am comparat, am ales, am plătit, ne-am făcut plimbarea de întoarcere, am mâncat, am luat metroul şi am scos capul pe Champs Elysees exact la momentul potrivit ca să surprind într-o poză un nebun, care credea că bigbrotherul umblă după el deghizat în persoana Amaliei Nita, ca să posteze ea poze pe internet cu el. Omului i s-a părut că am bătut drumul Chicago Munich Timişoara Deva Bucureşti Paris exact ca să îl pozez pe el pe bicicletă, motiv pentru care s-a opărit verbal foarte violent şi mi-a cerut cu înverşunare să vadă poza. Sub imperiul fricii că mi-ar putea zmulge aparatul, căci îl cerea cu învetşunare, m-am suflecat să şterg poza şi am apăsat cu nădejde delete all. Duse au fost pozele cu Bulciul şi cu Parisul de până atunci, în veci, amen. Aşa se întâmplă, de altfel, când omul comută de pe modul de operare animat de încredere, pe năstruşnicia că lucrurile vor merge prost şi va pierde prieteni, aparate foto Sony, senzaţii, amintiri. Da, ce ne făceam fără puţină filosofie.

Următorul pas l-am resimţit ca pe o călcare în gol, însoţită de greaţa aferentă. Prietena mea m-a ţinut de braţ şi m-am dus să privesc cu indiferenţă Arcul de Trimf, apoi Turnul Eiffel. Atmosfera de sub turn mi s-a părut chicioasă, am făcut câteva poze în dorul lelii şi am plecat să ne dregem la Chez Clement din St Michel, restaurant a cărui terasă mi s-a lipit de suflet undeva  în vecinătatea podului Golden Gate. Pe amândouă le suspectez serios că le-am mai vizitat şi în alte vieţi.

Peste peripeţii s-a lăsat o seară caldă, plăcută, aurită de lumini. Brânza de capră, jambonul, desertul, vinul roz şi conversaţia m-au convins că n-am decât să binevoiesc să deschid aparatul şi să o iau de la capăt cu alte poze.

Avea să urmeze o zi de tihnă albă şi răsfăţ în Montmartre.

***

Nici că voi ca să mă laud, nici că voi să vă-nspăimânt cu accente romantice, dar când am descins în Montmartre peste străzi se scutura o ploaie uşoară, atâta cât unii oameni să îşi scoată umbrelele, iar alţii să inhaleze mai abitir miresmele boeme. De la metrou am mers până la scări, cu nasul mai mult în sus, cu privirea mai mult agăţată de clădiri, flori, balcoane şi firmele micilor restaurante şi magazine din drum. Am ajuns la scări şi am văzut copaci cu frunzele deja galbene. Am făcut apoi câteva poze şi am urcat până la Sacre Coeur, de data asta cu telecabina, data viitoare pe jos.

Biserica generoasă şi albă ne aştepta să venim pe toţi, din toate colţurile şi rotunjimile lumii. Dacă prezenţa omenirii aceleia uimite şi mişcătoare este preţul pe care basilica trebuie să îl plătească pentru admiraţie şi iubire, atunci ea pare total de acord să o facă. Orizonturile s-au deschis larg asupra oraşului, transformându-i acoperişurile într-un aranjament în faţa căruia aş fi putut să tac cu orele, semn că m-am liniştit, că am ajuns, că nu mai caut altceva.

M-am desprins foarte încet din amorul cu zările şi am cedat impulsului de a scrie pe genunchi câteva rânduri în carneţelul ud, căci ploaia se scuturase iar, stârnind culorile umbrelelor. Treptele pe care m-am aşezat încercau să se usuce repede între revenirile stropilor, însă marginile le rămâneau tot ude. Peste noi s-a ridicat miros de ceva dulce şi dintr-o dată m-a ajuns din urmă unanimitatea verbală anglo-saxonă: it’s an amazing view, hă?, intercalată cu stridenţele unei ghide turistice de sorginte slavă.

M-am întors şi m-am aşezat la rândul unde se aştepta intrarea în biserică.

M-am rugat la Dumnezeul nostru, al indivizilor suciţi, pachete de extazuri, îmbufnări şi contraste, să facă aşa cum o şti el mai bine şi să mă ajute să îmi menţin dorurile în aria de acoperire a suportabilităţii, să îmi inspire elanurile şi să îmi despartă în fiecare zi îndrăznelile de reţineri într-un fel potrivit pentru inventarea fericirii.

Am urcat apoi pe drumul din stânga bisericii, am admirat o mireasă asiatică ca un bibelou, ne-am plimbat încet, onorând risipa de şarm cu mângâieri de priviri nesătule. Am intrat la muzeul Dali, am dat înconjorul Place du Tertre şi ne-am oprit pentru trei ore la o clătită cu zahăr şi una cu ciocolată. Am mers apoi să admirăm panorama deschisă în capătul Rue de Mont-Cenis şi la final am sărit într-un autobuz ce cunoştea toate secretele înguste şi şerpuitoare ale străzilor care duceau la Place Pigalle. După o plimbare scurtă am dat cu ochii de Moulin Rouge, unde am mai făcut o poză şi ne-am pus în intenţii să ne petrecem vinerea în Jardin de Luxembourg.

Le mulţumesc prietenelor mele Diana şi Carla, care au adăugat experienţei pariziene nuanţele şi savoarea ce pot fi aduse numai de cei ce au norocul de a se numi localnici în cele mai frumoase aşezări ale pământului. Vă port pe amândouă în suflet, în adâncimi despre care până mai ieri nici nu ştiam că există.

Şi aş vrea să mai întreb pe cine vrea să îşi împartă cu noi amintirile, ce alte locuri v-au plăcut mult în Paris. Citesc cu mult mai multă plăcere recomandări calde, comparativ cu ghiduri reci.