Fetele au fost bune cu mine, caci nu e usor sa pleci la drum cu asa hazard. Ele mi-au daruit orasul in toate felurile. Dora si app-urile ei minune au gasit The Library Hotel, hotelul biblioteca pentru care din secunda cand l-am vazut pe ecranul telefonului am bazait in continuu ca vreau sa il verificam. La 299 Madison Avenue, cu intrarea de fapt pe 41st Street, esti primit intr-un sanctuar al bunului gust, genul de atmosfera in care alunec ca intr-o imbratisare pe viata. Holul te ademeneste in surdina cu carti si lemn de culoarea dragostei lente si dupa ce mi-am umplut simturile cu aluzia pamantului promis, am fost directionata tandru spre lift. Am iesit pe partea cealalta la etajul 14, numai ca sa imi pierd mintile iar. Ploaia rapaia in terasa mica, inconjurata de obraznicia zgaraie norilor, dar mijlocul acoperit cu sticla oferea un adapost la fel de bun impotriva blocurilor prea amenintatoare, ritmurilor prea dezlantuite, secundelor prea nebune. Dar parca dupa ce stateai o vreme si inaltimile iti deveneau cumva adapost. Ar fi fost splendida si pentru o zi cu soare, dar daruita sub puterea ploii, terasa de la etajul 14 s-a transformat in metafora, emanand ceva-ul care invita la savurare privilegiata si reflectie dupa pofta periculoasa a inimii.
Am luat in stapanire canapelele si am desirat meniul si marturisirile, departe de ochiul nemilos al timpului, deasupra lumii dezlantuite dar parte complicitara din ea.
Numele cocktail-urilor chemau spre desavarsire iar continutul depasea promisiunea, asa cum ne tot canta la cap lumea de business un cantec despre exceed expectations. De data asta lucrurile chiar s-au materializat and then some. Am pariat pe The Violonist si cateva minute mai tarziu am vazut viata altfel. Mai roz, mai pastelata, mai flexibila. Mai plina de posibilitati. In jurul meu crescuse un teritoriu de alint, inlocuind campul de lupta. Senzatii la fel de rafinate au fost raportate din amestecuri raspunzand la numele de The Linguist, The Scientist, The Artist sau pur si simplu Lost in Paradise. Daca ma uitau acolo sambata cred ca stateam pana miercuri la plecare.
Dar venisem la New York cu treaba. Venisem sa verific Campbell Apartment, o institutie conspirationala pe tonuri joase, decor bogat si inchis la culoare si festivaluri aromatice in pahare cu clasa, sau cel putin asa am auzit, caci tot ce am vazut a fost o usa masiva inchisa in nasul curios. Cate seri am petrecut jucand in cap scena cu mine la barul generos, in loc sa pun mana sa iau bilet de avion inainte sa expire leasingul cu Grand Central. Inca dezbat cum poti sa inchizi asa institutie. Am ratacit in grandoarea de la Grand Central cu nostalgie pentru toate cazurile in care am ajuns prea tarziu, prea devreme sau am ajuns la timp si n-am priceput scenariul, n-am respectat regia si am plecat nesigura daca a fost sau n-a fost, plus ca n-am inteles de ce atata graba si nici lipsa ei. O vocaliza a ratarilor si o pornire fertilizatoare la radacina succeselor viitoare, vizita la Grand Central m-a pus sa jur ca stau mai acordata la oportunitatile muzicale ale universului.
N-am stat trista multa vreme caci era pacat. Ploua in continuare la Grand Central si nu mai dormisem de 50 de ore, caci in zborul transcontinental ma simtisem datoare sa stau treaza cu pilotul, intotdeauna ma simt asa. Simt ca daca el poate, pot si eu. Plus ca in capul meu se declanseaza mirajul spatiului de tranzitie, magnetul ambiguitatii, nedespartirea totala de locul lasat in urma si neluarea totala in posesie a destinatiei, un teritoriu al speculatiei si anticipatiei, o febra inevitabila. Asa ca despre cafeaua cu care m-a asteptat Dona la iesirea de pe poarta Virgin America am sa povestesc pana o sa ma trimita nepotii la naiba, satui sa auda povestea la fiecare vizita la casa de oaspeti din Bermuda, unde vin uneori sa petreaca un sejur finantat de ruda literara. De altfel principala impresie la JFK a fost ca e mare si face bine sa citesti panourile. Eu inca tot n-am inteles cum ne-am urcat in trenul potrivit dar ceva ma face sa cred ca am sa reusesc si data viitoare.
In capul meu, nu pot sa depasesc impresia ca New York-ul ma astepta si mi-a dat ce e mai bun. O sa-ti arat ce pot, si-a spus orasul si mi-a adunat prietenele, a chemat la ordine ploaia, si-a aruncat spre cer luminile si m-a facut amanta unui ritm in care ma recunosc.
