Şi dacă e adevărat…

Un adevărat simţ al povestirii, o extraordinară capacitate de a capta mitologia timpurilor noastre, un romantism inalterabil care pune mai presus de orice o scriitură eficace, foarte americană, ce merge direct la scop. Miracolele nu se explică, se constată, spune Pascal Bruckner despre Marc Levy.

Scriitorul francez care şi-a împărţit viaţa între Paris şi San Francisco, şi apoi s-a mutat la New York, considerând că experienţa de a trăi în altă cultură decât cea natală îţi îmbogăţeşte inimaginabil viaţa, a publicat „Şi dacă e adevărat…”, primul lui roman, la 39 de ani, exact pe muchia dintre milenii.

Totul începe într-o dimineaţă devreme la San Francisco, când Lauren, o doctoriţă frumoasă, subţire şi cumplit de ocupată, se trezeşte în apartamentul ei de pe Green Street şi se pregăteşte în fugă să plece spre spital. În scurtă vreme o aşteaptă însă un drum cu maşina pe malul oceanului şi, la capătul lui, două zile de relaxare împreună cu prietenii la Carmel, renumita staţiune despre care îmi amintesc eu acum, din documentarea pentru un articol mai vechi, că este o aşezare dominată de spirit artistic şi apărată cumva de braţul lung al kitsch-ului contemporan. Ca o diversiune, localitatea: 1) l-a avut ca primar vreme de un mandat pe Clint Eastwood, care are o casă acolo şi 2) mi-a intrat recent adând în gânduri ca obiectiv pe lista cu lucruri de care merită să te bucuri măcar o dată în viaţă.

Revenind, singurul care nu este de acord cu planurile este Triumph-ul decapotabil al lui Lauren, care face o figură atât de urâtă încât o trimite pe tânăra doctoriţă direct în cea mai fără de speranţă formă de comă din manualele medicale.  Trupul ei zace imobilizat în salonul 505 de la Memorial Hospital, în vreme ce o formă a fiinţei ei se trezeşte brusc dăruită cu capacitatea de a se deplasa fără a mai ţine cont de limitările uzuale ale lumii fizice şi îşi face un fel de domiciliu în dulapul din baia apartamentului în care locuise înainte de accident. Între timp apartamentul fusese închiriat de un arhitect bun de pus la rană, un bărbat sensibil, educat şi arătos. Nu speraţi, arhitectul nu are fraţi. Întruparea asta suspendată între lumi a lui Lauren nu poate fi văzut de oamenii obişnuiţi, aşa că ea se mişcă într-un univers singuratic, fără contact uman, la fel cum avem şi noi senzaţia că ne mişcăm uneori, chiar oarecum vii fiind.

Numai că Arthur, arhitectul de mai sus, o poate vedea. Supriza este imensă de partea ambelor personaje şi după asta se impun, bineînţeles, nişte explicaţii. Aceastea sfidează însă ordinea cu care mintea noastră se simte confortabil şi îi împing pe cei doi pe un teren unde, vor, nu vor, trebuie să înveţe să îşi mute hotarul dintre posibil şi imposibil.  

Între ei se dezvoltă o relaţie care îmbină fantastic înţepături reciproce consistente şi o tandreţe de o calitate cum n-am mai cules de mult de prin cărţi. N-am venit aici să vă povestesc romanul ci doar să vă tentez curiozitatea şi să vă garantez că veţi găsi ceva care să vă placă în rândurile lui Marc Levy. În afară de povestea principală, există o relaţie aleasă între Arthur şi mama lui, relaţie care dă naştere şi câtorva scrisori ale mamei pentru fiu. Pe mine m-a impresionat idea de bază pe care mama a construit educaţia lui Arthur ca şi copil, idee sintetizată aşa: „cel mai important lucru pe care am încercat să ţi-l dau este capacitatea de a te minuna. Asta va da savoare lungii călătorii care te aşteaptă în viaţă.”

Sigur, cinicul aţipit care există şi în mine s-a foit un pic şi a zis că mamei i-a fost uşor să îl formeze frumos pe Arthur, în condiţiile în care se pare că existau cumva bani din belşug, familia avea o casă la Monterey, tot pe malul oceanului,  costul educaţiei a fost acoperit fără probleme cu o explicaţie de o jumătate de rând, şi Arthur a mai primit şi un mic apartament în oraş, pe care ulterior îl vinde. Pe urmă mi-am dat seama că nu ăsta e, totuşi, esenţialul. Segmentul demografic cu cont generos există peste tot, însă perla rară este omul care transcede punga şi transmite valori construite pe frumuseţe, sensibilitate şi respect, în opoziţie cu alt set de repere pe care nu le vom pomeni aici.

În consecinţă, mi-a plăcut natura comunicării umane şi romantice dintre Lauren şi Arthur şi moştenirea fină lasată de mamă prin construirea acelui simţ al mirării în faţa frumuseţii lumii, un antidot puternic la tendinţa modernă de a trece prin viaţă ca gâsca prin eleşteu. Şi m-am topit de încântare în faţa metaforei celor 86.400 de secunde.

Lectură plăcută!