Impresii californiene – episod avansat

Noi aici in America ne masuram vietile dupa cateva sarbatori federale la caror semnificatie istorica se mai adauga si calitatea de zile libere platite, ceea ce nu e de gluma. De 4 iulie trimitem fum de gratar pana la stele si, desi cam circumspecti de la o vreme, tot mai avem un fior cum ca poate totusi asta e cea mai grozava tara din lume? Gratarele se fac in locuri bine determinate, in parte pentru ca avem constiinta civica, in parte pentru ca printre noi defileaza niste politisti care uite asa isi leagana bazinul si arma. Dar, desigur, constiinta civica primeaza.

Viata din Midwest, de exemplu, este oficial vesela intre Memorial Day (finalul lui mai) si Labor Day (inceputul lui septembrie), cand sarbatorim niste eroi, respectiv un fenomen care are de a face cu munca dar nu stiu exact ce. Dupa ce ceasul bate Memorial Day avem voie sa ne balacim legal in piscinele publice, sub ochii unor salvamari gata sa ne salveze in secunda doi din apa pana la genunchi. Poate vi se pare ca iau numele sigurantei in zadar dar adevarul e ca apreciez la adevarata valoare grija pentru poporul de rand, motivata de altfel si de tendinta acestuia de a da in judecata pe oricine, oricand, si de a cere niste despagubiri de ti se zbarleste blana de la Orastie de groaza.

Cand am decis sa fiu langa Golden Gate Bridge la sarbatoarea de trei sferturi de secol de la inaugurare, nu numai ca mi-am luat bilet de avion in obisnuitul si pagubosul stil de azi pe maine dar nici macar nu m-am uitat in calendar sa realizez ca am sa petrec la San Francisco si majoritatea zilei memoriale de dupa eveniment. Surpriza ca nu mai trebuie sa ma invoiesc de la servici si ca lunea e platita a fost mare si placuta. De altfel poate aici ar trebui sa inserez ideea ca lucrurile pentru care nu te stresezi din cale afara au tendinta sa iasa bine iar cele in care iti pui sufletul pot sa o ia uneori fantastic pe aratura. Cum si unde si de ce se produce diferenta ar putea sa constituie subiectul unei alte postari sau chiar ideea principala a unei carti groase.

M-am trezit asadar post-sarbatoare luni dimineata imbracata doar cu jumatate din randurile de haine cu care intrasem la culcare, semn ca mai trezisem o data pe parcurs. M-am ridicat si am aruncat in semn de protest cafeaua neJacobs oferita de hotel, dupa care am purces sa prepar din surse proprii aroma fierbinte care ma face dimineata om. Ritualul odata incheiat, am iesit pe bulevardul principal intr-o dimineata limpede, cu aer tare si zanganit prietenos de tramvaie. Poate pentru cei care traiesc in Europa un tramvai colorat nu inseamna mare lucru, dar veniti in America si mai schimbam impresii pe tema asta peste 9 ani.

Nu ma grabeam nicaieri si singura certitudine a momentului era ca vreau sa ajung intr-un loc frumos. Aveam mototolita in geanta o lista cu cateva parcuri dar ma enerva sa ma uit asa devreme pe harta si deci am mers tot inainte pana am ajuns la locul unde oamenii se imbarcau in cable car. Acolo pare sa fie o coada perena si oricum mai vroiam sa merg pe jos. Chiar in secunda aia m-a sagetat realizarea faptului ca pe unde merge cable car-ul pe cablu pot sa merg si eu pe picioare si deci am luat-o pe deal in sus.

Pantele uneori atat de abrupte incat nu se vede nimic dincolo de ele (deci pot ascunde orice) m-au fascinat de la prima intalnire cu orasul. Am cucerit una dintre ele fara graba, cu ochii la intrarile cladirilor frumoase insirate pe Powell Street. Am mers si am mers si chiar am facut o data la dreapta si poate si la stanga, pana am observat pe partea de vis-a-vis niste scari pentru care am avut brusc un sentiment. Am strabatut rapid parcarea mica de la baza scarilor si, pe masura ce am inceput sa urc, generozitatea privelistii se depasea pe sine insasi cu fiecare metru cucerit. Intr-o parte era centrul cu zgaraie nori, indulcit repede de alaturarea orizontului mediteranean cu cladiri care de acolo pareau toate albe. Un pod in zare, golful, dealuri, cerul si, ca si cand toate astea nu erau de ajuns pentru un pelerin din Midwest, la baza privelistii, chiar langa mine adica, flori de toate culorile completau combinatia de indrazneala si supunere a orizontului.

In lungul unei strazi se vedea o deschidere abrupta spre o priveliste cu inchisoarea Alcatraz, o locatie pe care o evit cu indarjire, dar in contextul respectiv jur ca si inchisoarea era frumoasa. Nu trece mult si vad o placa explicativa si probabil memoriala care ma informeaza ca sunt la Ina Coolbrith Park, adica la unul din parcurile de pe foaia mototolita.

Ina Coolbrith a fost poeta si o figura de marca a lumii literare din Nordul Californiei, a lucrat vreme indelungata intr-o biblioteca si i-a indrumat in lumea cartilor, printre altii, pe Jack London si Isadora Duncan. Modul in care parcul onoreaza subtilitatea darului Inei Coolbrith de a percepe si exprima in cuvinte alunecarea sentimentelor noastre este, cred, unul din cele mai inspirate din cate am intalnit pana acum. O felie de liniste, o portie de drama vizuala, alb, albastru si verde, dezlantuire de flori si, eventual, unul sau doi oameni tacuti.

De altfel e uimitor modul in care, dupa o plimbare de numai o jumatate de ora pe jos, poti schimba harmalaia centrului pe un loc atat de diferit.

La plecare, un strain care privea in zare din partea de sus a scarilor m- a intrebat „What do you think?” I-am spus adevarul „Amazing”. Am coborat lin liniste si m-am oprit in statia de cable car. Pentru ca nu mai erau locuri in interior, un conducator cam brusc in maniere mi-a indicat sa dau ocol vagonului si sa calatoresc in stilul oamenilor locului, adica pe scara si agatata de bara

Ceea ce am si facut si sper sa fie de bun augur.