Trei pagini am citit din cartea „Femeile sunt de pe Venus si barbatii nu” si m-am intre plictisit si revoltat. Cand zici A, inseamna D, cand zici OPT el aude TZ si gradual am inceput sa simt o durere surda in neuronul drept. Paradigma mea e ca nu suntem in razboi de semnificatii unii cu altele si fiecare cu sine insusi si opusul acestuia. Daca asa de mare e efortul sa ne armonizam trei vorbe rostite pe sest atunci eu zic sa ne retragem fiecare in corturile alocate si sa speram ca bataliile viitoare vor fi mai pline de fraze care inseamna acelasi lucru pentru amandoi.
Revolta anterioara provine din faptul ca eu am un era sa ii zic „approach”, ca ma innebunesc americanii astia de cand ne-am mutat impreuna, construit pe un sambure de armonie sau poate e sambure de nectarina.
Nu vad de ce m-as screme sa ma duc intr-o relatie cu legenda la mine. Imi place sa cred ca nu consum cota de oxigen degeaba si invat ceva din fiecare victorie si din fiecare infrangere si mai ales invat sa le deosebesc. In general nu ma tem de nimic, numai de prostie, stereotipuri, platitudini si scenarii prefabricare acum 43 de generatii si prezentate ca peste proaspat azi.
De asemenea, sunt proprietara a doua fantezii erotice contradictorii: una e ca omul despre care vorbim aici e Mafalda si ma ghiceste energetic cat ai zice ‘nu mai pot”. Stie cine sunt, ce vreau, cum imi domesticesc paranoia, ce-a zis autoarea preferata despre prietenul ei „am nevoie sa stiu ca esti viu undeva pe pamant”, cu ce sa fie asortat orezul, de ce nordul Californiei si nu sudul. Toate sa le ghiceasca dintr-o privire tandra, ca o hotie vizuala comisa prin fereastra verticala a unui laborator. A doua fantezie e si mai desucheata decat prima si nu m-as desparti de ea nici contra casa pe colina centrala, cu vedere la parcul vecinului. Cand zic OPT el sa inteleaga o mie de nuante de opt. Cand zic TZ el sa stie ca ma refer la tot ce e inainte de tz si de asemenea la tot ce deriva de acolo. Cinicilor le-as transmite ca fericirea exista.
Imi place infuriant de mult poezia. Poate sindicatul soferilor liberi din San Francisco a intrat deja la banuieli solide de cand ma lasa la intervale regulate cu ochii in soare sau in ceata la un capat de linie unde se termina si pamantul. Retraiesc fara dificultati aceeasi tulburare iar si iar. De fiecare data gandul imi zboara la Charles Aznavour: emmenez-moi au bout de la terre/emmenez-moi au pays des merveilles/il me semble que la misere/serait moins penible au soleil.
Dupa ce persoana despre care vorbim aici ar ghici asta prin geamul laboratorului, i-as spune ca de la autobuz ma duc direct la casa primarului. Primarul de la 1894, that is. Eu prin definitie sunt ori prea in spate, ori prea grabita, numai calul prezentului pare mai greu de prins. Adolph Sutro s-a instapanit peste nemarginirea nelinistita a oceanului de pe un deal pe care nu l-a tinut numai pentru el, ci l-a oferit si altora pentru care exista o sansa sa insemne ceva. Lumeste vorbind, cu banii acumulati din inginerie a facut o casa inconjurata de gradini pe care le-a deschis publicului, ca privelistea se multiplica atunci cand e impartita, ca insusi dragostea. Locuitorii de la 1900 veneau duminica cu trenul sau cu caruta sa vada oceanul, sa se plimbe si poate sa se simta imposibil de fericiti. Acelasi lucru poate fi facut si azi la Land’s End, doar ca din casa primarului n-a mai ramas decat un pamant terasat, cu aceeasi priveliste marina fara cusur. Valul de bucurie recurenta nu ar fi necesar sa fie explicat, asta incercam sa spun.
In acelasi timp, alte explicatii nu s-ar termina niciodata, s-ar naste unele din altele, intr-un desfrau de intelesuri care sa ne izoleze intr-o plasa fina, nascatoare de lumi.
A ar fi A, OPT ar fi OPT. Nebuniile ar fi binecuvantari, asa cum se si intampla, in cazurile cu noroc.