Îmi place mult să adun impresii, dar nu ca să le pun bine ci ca să le împart. În seara asta de joi vă iau cu mine la o plimbare de sâmbătă. La sfârşitul de săptămână care a trecut am fost… la Chicago, de fapt am mers în centru, unde nu ajung atât de des pe cât aş vrea. Eu sunt o pasăre de aglomeraţie, îmi place ritmul străzii, liniştea prea adâncă mă deprimă. Îmi plac zilele în care lumea se revarsă pe străzi şi fiecare duce în mână o plăsuţă de cumpărături (mai ales fetele). Mi-am luat şi eu o revistă despre Marea Britanie, să fiu în rând cu lumea.
Şi mă mai gândeam la ceva, cât din farmecul unui oraş ne mai impresionează dacă trăim în el? Parcă aş vrea să văd Chicago cu ochi proaspeţi, aşa cum privesc, când vin în vacanţă, locurile din România. Observ atât de multe aspecte, şi bune, şi nebune, pe care înainte pur şi simplu nu le vedeam. Îmi amintesc că în urmă cu trei ani, când am vizitat Sibiul, mi s-a părut că îl văd pentru prima dată cu adevărat. La fel am gândit şi despre Bucureşti, parcă s-au răsturnat perspectivele. Haideţi aşadar să pornim acum pe Bulevardul Magheru, zis şi Michigan Avenue.
Iar la final să ne odihnim puţin alături de această doamnă şi de acest domn, lângă o clădire frumoasă, într-o ipostază care surprinde bine, aş spune, relaxarea americană.
Amalia , imi plac nespus de mult fotografiile tale.Daca ai sti cata ”lumina ”aduci in fundul de lume din care iti scriu !!! Eu nu stiu ce lucrezi tu in America , dar se pare ca ai si o latura artistica : te pricepi la unghiuri , la lumina ,etc .Privesc fiecare amanunt si-mi inchipui ca sunt si eu printre trecatorii care au norocul sa respire aerul acestei civilizatii .
Buna dimineata. Frumos orasul rau, Amalia draga, mi-e teama ca Magheru’ de-acolo nu are nicio sansa sa se compare cu asta neaos-bucurestean: )
Mi te imaginez pe strazile acelea pavate cu frumusete, pierzandu-te prin multime si prinsa-n mrejele orasului imens si domestic, in felul lui.
Te imbratisez, io fiind la cafia si poate si tu, citind acum esti tot langa vreo stacana cu lichid fierbinte si aromat, sa ai weekend fain.
Amalia, ce frumos e pe la tine! Chiar daca e centru, pare relaxant sa te plimbi pe acolo. Eu, dupa o tura pe Magheru, ma simt epuizata. Asteptam si alte poze 🙂
ha, am vazut Chicago pe harta, cand treceam granitza prin Detroit acum cateva zile. chiar vreau sa ajung candva cumva pe acolo. merci de plimbare. e chiar placuta.
Frumos Chicago!
N-am fost inca dar poate in curand!
Weekend frumos si plin de soare!
Ca de obicei , Amalia , absolut superb ! Ne rasfeti . Eu una iti multumesc si ma inclin .
America nu face parte din planurile mele de viitor desi cine stie … dar ma bucur ca pot vedea locuri minunate prin ochii tai .
Cu mult drag ,
camellia, imi pare bine ca iti plac pozele, le fac si eu cu mare bucurie. Uneori ma gandesc ca ar fi bine sa o cotesc spre ceva gen ghid de calatorie, caci tare mult imi mai place sa arat si sa povestesc. Acum lucrez in domeniul financiar aici.
Tu de ce spui „fund de lume”?
Una, sunt cam dupa miezul noptii, cand se face liniste si parca nu imi vine inca sa dorm.
As vrea sa ma plimb si pe Magheru de acolo, sa am un pic de timp, sa nu alerg. Nu stiu cand se va intampla dar stiu ca imi doresc. Pana atunci ma bucur de asta de aici si va iau cu mine, macar virtual. Imi dau seama ca imi plac amandoua si iacata-ne in belea 🙂
Corina, e frumos dar stiu ca e departe, altfel m-as pune cu gura pe toti prietenii sa vina in vizita. Daca ar impinge astia un pic orasul spre Europa si ar monta vreo trei munti la orizont mi-as pune in fata casei pancarta „Paradisul”.
Alina, ce m-as bucura. Voi chiar puteti veni, stii bine.
Cristina, the same as Alina 🙂
Marina, multumesc, ne rasfatam reciproc. Ma bucur sa stiu ca esti aici si ma insotesti prin plimbari. Si, asa cum spui, cine stie… Acum lumea e deschisa si se pot ivi ocazii nebanuite.
Amalia, ai fi dezamagita sa afli ca-ti scriu dintr-o comuna din Romania considerata ”polul saraciei din Europa de est”.Acum intelegi expresia ”fund de lume”. Spre deosebire de majoritatea fetelor care-ti scriu pe blog si care spera ca vor ajunge sa vada la propriu asemenea locuri eu nici nu indraznesc sa visez macar…Voiam sa-ti mai spun ca te citesc de mult timp si as fi bagat mana in foc ca ai terminat filologie sau limbi straine .Cand am auzit ca lucrezi in domeniul financiar …Poate vei scrie macar o carte despre ”plimbarile ” tale (cu poze cu tot).E bine sa-ti cultivi talentul.Esti un om complet .Si daca va fi o carte , promite-mi ca va ajunge una si in biblioteca mea !
Intr-adevar sunt foarte frumoase pozele tale Amalia! Eu duc dorul plimbarilor pe strazi aglomerate, cu blocuri impunatoare si fetze zambitoare mai ales, dar in curand o sa pornesc si eu spre ele, desi in alte locuri! Draga Camellia, nu indraznesc decat sa-ti spun sa fii increzatoare si sa speri mereu, orice ar fi!
Camellia, nu , sa nu crezi ca locul tau e un fund de lume. M-a durut ca ai spus asta. Te rog sa indraznesti sa visezi. Sunt mai sigura ca niciodata ca asta e tot secretul vietii si sa stii ca nu spun doar vorbe care dau bine, asa simt in secunda asta.
Sa nu crezi ca bagatelizez dificultatile pe care poate le simti tu acolo dar imi scrii atat de frumos incat as vrea sa iti ofer inzecit inapoi. Si am nevoie de vorbe care dau putere caci si eu sunt la o rascruce acum.
Amalia, tu stii bine ca nu-i suficient sa visezi .Uita-te la tine : ai ajuns ”acolo”, si,imi inchipui cu ce eforturi .Nu incetez sa ma minunez de oameni cu puterea ,vointa si determinarea ta .Ma simt atat de limitata .Nu stiu de ce tine momentul tau de rascruce dar stiu ca vei trece cu bine de acest moment.Si numai prin faptul ca m-ai bagat in seama mi-ai oferit ”inzecit”.O saptamana frumoasa!!!!!!
Camellia viseza! Visele se implinesc crede-ma!
Multumesc pentru incurajari , CristinaC .Si , LAAAA MUUUULTI AAANI !
Amalia, tocmai acum, cand ma zbat in doruri, mi s-a facut un dor (nebun, cum altfel) si de America, locul unde am trait, nesperat si neasemuit, o poveste de dragoste irepetabila… Splendid colaj de minunatii… 🙂 Iti multumesc…
Amalia, nu am fost la Paris, nu am fost la Viena, nu am vazut Roma…inutil sa spun ca nici Chicago.
Pe toate astea o sa le vad intr-o zi. In viata asta sau in cea viitoare. 🙂
Simona draga, de cum am iesit din casa si am apucat-o pe autostrada, spre oras, am hotarat: ma duc sa caut numai frumuseti, le adun si le iau cu mine 🙂
Pentru ultima poza m-am varat intre doua trasuri parcate langa Water Tower Place, in buricul turistic al urbei napustite spre cer.
Mie mi-e acum un dor naprasnic de Europa, unde, de fiecare data cand aterizez, vars cateva lacrimi de fericire, de usurare. Cu toate astea sunt constienta ca si America s-a instalat cu drepturi depline in sufletul meu.
Asa stand lucrurile, mergem inainte cu inima in doua culori, in doua ritmuri.
Nico, tu spre ce zari pleci?
Camellia, o saptamana frumoasa si tie!
Cristina, La multi ani!!
Te imbratisez cu mare drag.
Anemari, nici eu, nici eu, nici eu! Iti dai seama ca de asta imi sta Europa in dorinte ca un bibelou de portelan. Te salut cu drag.
Multumesc Nico ! O intamplare de acum zece ani m-a aruncat intr-o zodie blestemata in care mi-e frica sa-mi mai fac prieteni , mi-e frica sa mai am incredere in mine . E usor de inchipuit ca dezamagirea a venit de la persoana pe care o iubeam cel mai mult .Visez , dar visurile mele se indeplinesc doar pe jumatate . Poate de aceea le apreciez asa de mult pe ”doamnele A”(Anemari , Amalia , Alice, Alina, Anda) de pe blogurile Tango , pentru ca au curajul sa-si marturiseasca slabiciunile , sa ne impartaseasca greutatile (de orice natura), sa ne arate ca de fapt asa este viata.
Amalia draga, plimbarea cu tine mi-a adus aminte de un film… The Lake House…Doua personaje aflate in doua timpuri diferite…intr-o zi el o invita pe ea la plimbare, insa asa ca tine, departe de sintagma „umar langa umar” …poate ai vazut filmul si intelegi la ce ma refer. Si, chiar daca noi nu suntem in timpuri diferite, ci doar la haha km distanta, mi-a placut plimbarea cu tine.
Multumesc pentru urari amalia si camellia.
Camellia dupa zece ani e imposibil sa nu fii trecut si prin experiente frumoase, zic eu, care n-am pregatire de specialitate.
Deschideti sufletul si spera cu toata puterea nu doar pe jumatate.
Zambeste-ti tie in primul rand ca meriti!
E soare, primavara, si pomii s-au imbracat sa sarbatoreasca asta!
Draga Camellia, eu cred ca cel mai important lucru in viata asta, este sa am incredere in mine (adevarat ca nu-mi iese mereu..). In legatura cu teama ta, mi-am amintit cateva versuri dintr-o melodie ce-mi place : „Fear is only in our minds, Taking over all the time”(Evanescence- Sweet Sacrifice).
Amalia, m-ai prins:) Sa zicem ca sunt superstitioasa si nu vreau sa dezvalui de acum, dar iti voi spune cand va fi vremea.
Ce frumoase sunt pozele!Imi amintesc de Boston.. Am trecut prin Chicago dar numai pe freeway si am vazut Sears Tower si alte cateva cladiri. La vara vreau sa vizitez orasul pentru cateva zile.. Abia astept. Multumesc pentru plimbare.
camellia, da, asta m-a atras si pe mine aici, ca vorbim despre persoane reale, cu certitudini si indoieli, cu calitati si defecte, dar, dincolo de asta, conteaza sa cautam in viata, sa NE cautam, sa ne descoperim. Trebuie sa inveti incet, incet, sa ai incredere.
Citeam si tare adevarat e, ca faptul ca suntem in viata compenseaza toate eventualele rele pe care le putem pati. Unde mai pui ca sunt atat de multe lucruri bune…
te salut cu drag
alyce, ma bucur, atunci o sa ne mai plimbam 🙂
Am vazut filmul, mi-a placut, vanam locurile cunoscute, si asta unde e, acolo, si asta unde e, dincolo si tot asa. Iti multumesc pentru vorbele tale si te astept cu drag pe bucata mea de taram virtual.
nico, iti tin pumnii stransi sa se deruleze totul ca la carte si ne dai un semn dintr-un loc plin de farmec.
Gina, cu placere.
Da, am inteles ca Chicago e unul din putinele orase care se zaresc de pe autostrada, in restul cazurilor de cele mai multe ori nu se poate vedea prea mult asa. Merita sa te opresti cateva zile pe-aici 🙂
Am si eu in gand o plimbare la Boston, sa vedem cum reusesc sa duc intentia pana la capat.
Multumesc inzecit, amalia! Va fi de bine!
Nu am vorbit cu nimeni atat de deschis cum am facut-o aici .N-am avut niciodata curajul sa recunosc ca am suferit.Dar nici nu ma asteptam sa gasesc ”virtual” persoane pentru care deja simt ceva : respect , admiratie , simpatie .Cred ca am invatat multe aici cu voi ! Multumesc Amalia ! Multumesc Nico! Multumesc CristinaC !
Camellia, eu am cautat mereu oameni care sa-mi inspire caldura sufleteasca si de cele mai multe ori, dorindu-mi atat de mult sa cred ca ei exista si pot fi alaturi de mine, am dat cu batul in balta. Si uite asa am inteles in ultimul an (an ce a fost pentru mine un an al meditatiei din toate punctele de vedere) ca cel mai important si cel mai important este sa ne intelegem pe noi insine si sa ne apreciem asa cum suntem (totodata mi-am recalculat greselile si am inceput sa-mi pun hotare in vorbe, in trairi ). De suferit, suferim toti si eu cred ca asta ne da putere: suferinta, caci nu vrem a ne da batuti!
camellia, abia ne-am cunoscut, abia ne-am adunat aici. Eu cred ca vor urma multe lucruri bune. Stiu ca nu e usor sa recunoastem ca suferim, ca de multe ori lucrurile nu vin cum le asteptam, se rostogolesc dupa alte legi. Dar singura cale e sa ne pastram increderea in noi si in oameni. Sigur ca vor fi mereu si persoane care nu vor intelege cum simtim dar daca pentru zece care nu inteleg se iveste una singura care o face, ce mare e victoria, nu? Sau una din o suta. Sau una din o mie.
O zi frumoasa sa ai!
nico, ce bine spui, trebuie sa ne intelegem pe noi insine cat mai bine posibil. Si experientele de viata prin care trecem ne pot ajuta sa intelegem mai bine ce vrem, ce ne place si ce nu, ce ne atrage si ce nu ne atrage atat de mult.
Si, da, cat de mult conteaza hotararea din vorbe si trairi.
Iti multumesc pentru ganduri.
Eu una ma pregatesc de somn, va las langa cafelele aburinde 🙂
Nico , sa stii ca si eu mi-am propus in ultimul timp sa am grija ce si cum vorbesc .Pentru ca intamplarea m-a schimbat si m-a facut extrem de dura si pragmatica cu orice persoana din jurul meu .Viata mea s-a rupt atunci in doua : ” inainte si dupa”.Vreau sa invat sa fiu mai buna , sa invat sa iert si, cum spunea si Amalia , sa accept ca viata nu este totdeauna asa cum vreau eu sa fie.