San Francisco – North Beach In Ianuarie

He walked and walked and walked that day, and got the impression that the natives had a kind of island mentality, considering themselves San Franciscans first, on an island which wasn’t necessarily a part of the United States. He felt right at home from the first. (Lawrence Ferlinghetti, „The Poetic City That Was”)

***

In duminica de ianuarie he a fost o she, iar walked and walked and walked s-a derulat in ploaie. Si cred ca au fost sapte de walked, nu trei. Mi-am promis in forul meu interior sa fac tot posibilul sa dau impresia unui om normal la cap dar nu putem sti daca am reusit.

Am sarit din nou intr-un cable car si am mers impreuna pana la strada Broadway, unde cable car-ul si-a vazut de zanganitul lui romantic iar eu m-am ocupat de entuziasmul meu, mergand pe Broadway pana la Columbus, si pipaind in geanta harta, sa nu ma pierd. Eram intr-un fel la marginea cartierului chinezesc, o zona in care autenticul si kitsch-ul se amesteca intr-o proportie destul de bulversanta. Americanii vorbesc despre distante in „blocks”, care nu sunt blocuri, ci grupari de cladiri cuprinse intre doua strazi. Dupa trei astfel de blocks am dat nas in nas cu Columbus, strada principala din North Beach, cartierul boem numit si Mica Italie.

North Beach e excelent de batut pe jos si trebuie sa spun ca fiecare intersectare cu locurile interesante despre care citisem prin sumedenia de ghiduri turistice imi provoca un fel de inaltare spirituala dublata de impulsul de a merge in pas saltat. La inceputul secolului XX zona chiar a fost o plaja, una care a atras pescarii nascuti sudul Italiei si veniti sa isi continue mestesugul si viata la San Francisco. In anii ’’50 aici si-au stabilit cartierul general scriitorii generatiei Beat, cei care n-au mai putut sa suporte conformitatea si suficienta de sine a americanilor prosperi si au simtit nevoia sa traisca o altfel de viata, una care punea pret pe poezie, curiozitate, lungi discutii in cafenele si cantitati interesante de alcool. Cartierul e si acum plin de cafenele cu terase in stil parizian, hotele pitoresti, multe magazine mici, cofetarii cu inghetata italiana, fiecare invitand, in felul sau, sa te opresti si sa te bucuri de viata chiar azi, fara amanari extinse pana la pensie.

Am continuat plimbarea prin ploaie spre Washington Square, parcul unde, cand este soare, aud
ca italienii batrani inca mai citesc ziarul si schimba impresii despre mersul lumii. In inima alergaturii americane ar fi nevoie mai mult decat oricand de mai multi oameni care sa stie cu adevarat ce inseamna sa te opresti si sa savurezi lumina unei dupa-amieze.

In parc se afla statuia lui Benjamin Franklin, langa care este ingropata o capsula a timpului ce urmeaza sa fie scoasa din nou la lumina in anul 2079. Capsula contine o sticla de vin, un poem de Ferlinghetti si o pereche de blugi Levi’s, pentru ca acestia din urma s-au nascut in 1873 la mica distanta de parc. Da, si blugii de pe voi ii datorati tot spiritului din San Francisco, deci va invit sa mai treceti pe aici, sa mai despicam firul in patru si cu alte ocazii. Si, poate, cine stie, imi lasati si un semn ca ati fost…

Marturisesc cu sinceritate ca, ocupata fiind sa trag cu ochiul la Coit Liquors, magazinul de specialitati lichide unde de data asta n-am intrat dar pentru data viitoare nu ofer garantii, am reusit sa nu vad statuia lui Benjamin Franklin… Benjamin ca Benjamin, dar mi-am spalat din pacate cu un ragaz la biserica St. Peter and Paul, pe scarile careia si-au facut pozele de nunta Marilyn Monroe si Joe DiMaggio. Biserica e ca un tort alb, o manifestare arhitecturala care se potriveste cu inclinatia spre joc a orasului. La iesire am stat putin pe ganduri cum sa continui si am pornit pe Filbert Street catre Coit Tower, fara sa stiu inca sigur daca o sa urc sau nu la turn. M-am abatut pe strazile laterale, m-am oprit sa fac poze cu casele, am admirat culorile, m-au uimit combinatiile, am bagat capul intr-un mic magazin de dulciuri si intr-o incinta de tip laundromat, o incapere cu multe masini de spalat unde oamenii din cartier merg sa rezolve rufele, daca nu au masina de spalat in cladirea unde locuiesc. Ca in filmele americane.

Farmecul plimbarii e ca dupa fiecare colt de strada te asteapta altceva. Alte case, alte culori, alte forme, alte alaturari fanteziste. Si totul e in panta, o panta mai modesta aici si alta nebuna acolo, aruncandu-se fara sa se sfiasca spre golf, obligand casele, masinile, copacii si oamenii sa o urmeze, sa o admire, sa o povesteasca iar si iar.

Dar cred ca totusi ce ma atrage cel mai puternic la acest oras de la Pacific este faptul ca a aparut din inspiratia calugarilor franciscani de a se opri in acel loc, a crescut din surpriza descoperirii aurului, si, dupa o gama variata de cutremure si alte nenorociri, a gasit vigoarea sa renasca de fiecare data cu un spirit mai deschis si un fizic mai fascinant.

Si mai apare sentimentul curios ca in nordul Californiei pot sa fiu in acelasi timp aproape si departe de casa, o situatie sufleteasca nu foarte prietena cu logica dar care, poate si din acest motiv, ma satisface pe deplin.

Plimbarea continua.