Oamenii din San Francisco

În cinstea bine cunoscutei de acum obsesii pentru California, mi-am adunat puterile să pun pe monitoare câteva impresii despre oameni obişnuiţi din San Francisco, trecători cu care m-am intersectat din întâmplare, dacă există „din întâmplare”, şi care mi s-au întipărit forever în memorie. Deşi, dacă recitesc fraza de mai sus, mai că aş sesiza o contradicţie, în persoana faptului că dacă oamenii aceia erau „obişnuiţi”, nu aveau cum să lase impresii atât de puternice. Menţionez că ne-am întâlnit pe stradă sau în locaţii legate de transportul în comun.

Nu mi-am pus o floare în păr la întâlnirea cu oraşul de pe malul golfului, aşa cum ne recomandă muzical Scott McKenzie, ci mi-am luat la mine gluga, pentru că pe alocuri, şi prin pe alocuri vă rog să înţelegeţi malul apei, vântul se înverşuna destul de puternic împotriva călătorilor. Dar mie, de sub glugă, chiar şi asprimea aia mi-a plăcut.

Primul a fost deja menţionatul şofer de autobuz. Era tânăr şi degaja linişte. Avea pur şi simplu răbdare. În câteva staţii câţiva oameni au întrebat câteva prostii şi tuturor le-a răspuns de parcă avea la dispoziţie tot timpul din lume, parcă se născuse să pună pe drumul bun rătăcitorii de pe RATB-ul californian. Cu mine povestea a constat în aceea că mi-am luat bilet deşi nu mai trebuia să o fac, şi am întrebat numai după ce faptul a fost consumat. Ştiu, prostie pură, dar parcă asta a fost singura. După ce am aflat ce şi cum, m-am dus înapoi să mă aşez pe scaun, am zis na dă-i naibii de 5 dolari, asta e, muţenia, ca şi limbariţa,  se plăteşte. Când, ce să vezi, după o staţie omul trimite la mine alt călător cum că eu să îi dau biletele deja cumpărate şi el să-mi restituie cincidolarii. Nu ştiu dacă e potrivit să îl fac să sughiţe acum, la ora zece seara, dar aşa s-au petrecut lucrurile.

Mi-a atras apoi atenţia o familie, cei doi părinţi şi copilul lor care avea, cred, anumite probleme de comunicare şi comportament (nu că n-am avea cu toţi aşa ceva la răstimpuri), nu vroia să stea lângă ei, vorbea singur, striga din când în când şi se ghemuise jos, undeva mai departe de staţie, căci eram la o staţie pe Chestnut Street. De alfel, n-a mai venit nicun fel de autobuz, de fapt de troleibuz, căci se întâmplase o încurcătură electrică pe undeva prin amontele traseului, drept pentru care după ce am aşteptat o jumătate de oră am mers o altă jumătate de oră pe jos. Am avut un sentiment de, nu milă, ci un fel de tristeţe pentru acei părinţi şi pentru răbdarea cu care îl rugau pe copil să stea liniştit, însă el se agita şi mai tare. Şi se vedea că se simt cumva jenaţi faţă de ceilalţi oameni, îşi păstrau zâmbetul pe buze însă mă gândesc că în sufletul lor ceva atârna greu. Scena m-a tulburat.

Am văzut apoi o fată atât de frumoasă într-un autobuz, pentru numele lui Dumnezeu, era o sculptură vie, pornită, nu ştiu de ce, la plimbare cu transportul în comun. Era înaltă, avea o tunsoare modernă, asimetrică, părul nu depăşea umerii însă dădea o senzaţie fantastică de şic, de frumuseţe asumată. Când a urcat avea ochelari de soare, însă după ce s-a aşezat pe scaunul din faţa mea i-a dat jos, ca să putem admira cu toţii trăsăturile profilului delicat, domnesc. Nu mi-o pot închipui locuind altundeva decât în una din casele victoriene, într-o cameră cu ornamente pictate în jurul geamului. Nu, nu se poate să fie altcumva. Ca să dezvelim tot adevărul, avea cele mai lungi şi bine proporţionate picioare pe care le-am zărit în ultimul cincinal, dar nu asta m-a oprit din drum, deşi ar fi putut să o facă, ci aerul firesc, nimic îngâmfat, nimic forţat. Poate e numai paranoia mea, dar am avut impresia că pur şi simplu am dat nas în nas cu plăcerea pură a unei fiinţe de a se şti vie şi nemaipomenit de frumoasă într-o zi însorită de aprilie. Mărturisesc că am furat vreo două sau trei porţii de delectare vizuală, în timp ce îmi spatele frunţii, pe lângă admiraţie, se frământa gândul cum o fi senzaţia să-ţi plimbi desăvârşirea atât de firesc cu autobuzul. Să nu uit să menţionez că n-a existat nicun fel de comentariu deocheat, deşi mijlocul de transport nu era chiar gol, ba dimpotrivă.

Tot în autobuz am ascultat conversaţia dintre un bărbat de culoare şi câţiva tineri, şi când spun de culoare o fac în încercarea nepricepută de a reda farmecul omului, nu ştiu dacă un exemplar alb ar fi putut transmite atâta bucurie şi melancolie simultan. Grupul de băieţi şi fete cu care intrase în discuţie nu se sfia să îi pună întrebări, poate simţeau că şi el aşteaptă să îi fie puse întrebări, că vrea să vorbească. Şi l-au făcut să vorbească tot drumul, dar n-a fost nimic supărărtor, ba, iarăşi spun, dimpotrivă. A povestit că are un fiu care a plecat să lucreze într-o ţară africană, departe, undeva unde el nu spera să ajungă să meargă să îl vadă vreodată, dar spunea că fiul lui e bine şi îi place ce face acolo. Ideea depărtării geografice dintre ei mi-a trimis pentru o secundă o umbră peste inimă dar apoi mi-am amintit că nu miile de mile geografice care ne separă ne omoară, ci canioanele sufleteşti dintre oameni care poate stau în aceeaşi casă. Sper ca, totuşi, să îl poată vedea pe fiul lui mai repede decât si-ar putea imagina.

Ultimul, dar departe de a fi cel de pe urmă, a fost un adolescent care ţinea cu tandreţe în braţe o cutie de instrument muzical, ceva mai mare decât o vioară. Imediat după ce a urcat şi s-a aşezat pe scaun am trecut pe lângă o biserică, nu ştiu ce biserică, nu ştiu ce stradă era, însă imaginea bisericii s-a suprapus în memoria mea peste expresia feţei băiatului respectiv, era unul din oamenii cu tăceri pline, bogate, fără nimic plictisitor în ele. Mi l-am închipuit ca fiind în drumul de acasă, unde o familie atentă are grijă de talentul lui, spre ora de muzică, unde o să se dăruiască studiului motivat de plăcere, nu de obligaţie. Aşa mi-a plăcut să cred, că studia muzica din pasiune, că nu poate fi altfel, şi că o să ajungă un instrumentist dintre cei mai pricepuţi, dintre cei capabili să ne scuture de nemulţumirile şi plictiselile zilnice, şi să se împingă cu arcurşul la nivelul următor, acolo unde plăcerile se rafinează şi lucrurile se aşează într-o ordine mai apropiată de ceea ce suntem cu adevărat.

Chiar aşa, ce ne face obişnuiţi sau neobişnuiţi, banali sau interesanţi în ochii celorlalţi?

Semnalele primite de la ei, interpretările oferite de noi semnalelor sau punctul alunecos în care semnalele lor şi interpretările noastre se îndreaptă înspre ceva care nu are cum să nu lase urme?