fbpx
„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Oamenii din San Francisco

de

În cinstea bine cunoscutei de acum obsesii pentru California, mi-am adunat puterile să pun pe monitoare câteva impresii despre oameni obişnuiţi din San Francisco, trecători cu care m-am intersectat din întâmplare, dacă există „din întâmplare”, şi care mi s-au întipărit forever în memorie. Deşi, dacă recitesc fraza de mai sus, mai că aş sesiza o contradicţie, în persoana faptului că dacă oamenii aceia erau „obişnuiţi”, nu aveau cum să lase impresii atât de puternice. Menţionez că ne-am întâlnit pe stradă sau în locaţii legate de transportul în comun.

Nu mi-am pus o floare în păr la întâlnirea cu oraşul de pe malul golfului, aşa cum ne recomandă muzical Scott McKenzie, ci mi-am luat la mine gluga, pentru că pe alocuri, şi prin pe alocuri vă rog să înţelegeţi malul apei, vântul se înverşuna destul de puternic împotriva călătorilor. Dar mie, de sub glugă, chiar şi asprimea aia mi-a plăcut.

Primul a fost deja menţionatul şofer de autobuz. Era tânăr şi degaja linişte. Avea pur şi simplu răbdare. În câteva staţii câţiva oameni au întrebat câteva prostii şi tuturor le-a răspuns de parcă avea la dispoziţie tot timpul din lume, parcă se născuse să pună pe drumul bun rătăcitorii de pe RATB-ul californian. Cu mine povestea a constat în aceea că mi-am luat bilet deşi nu mai trebuia să o fac, şi am întrebat numai după ce faptul a fost consumat. Ştiu, prostie pură, dar parcă asta a fost singura. După ce am aflat ce şi cum, m-am dus înapoi să mă aşez pe scaun, am zis na dă-i naibii de 5 dolari, asta e, muţenia, ca şi limbariţa,  se plăteşte. Când, ce să vezi, după o staţie omul trimite la mine alt călător cum că eu să îi dau biletele deja cumpărate şi el să-mi restituie cincidolarii. Nu ştiu dacă e potrivit să îl fac să sughiţe acum, la ora zece seara, dar aşa s-au petrecut lucrurile.

Mi-a atras apoi atenţia o familie, cei doi părinţi şi copilul lor care avea, cred, anumite probleme de comunicare şi comportament (nu că n-am avea cu toţi aşa ceva la răstimpuri), nu vroia să stea lângă ei, vorbea singur, striga din când în când şi se ghemuise jos, undeva mai departe de staţie, căci eram la o staţie pe Chestnut Street. De alfel, n-a mai venit nicun fel de autobuz, de fapt de troleibuz, căci se întâmplase o încurcătură electrică pe undeva prin amontele traseului, drept pentru care după ce am aşteptat o jumătate de oră am mers o altă jumătate de oră pe jos. Am avut un sentiment de, nu milă, ci un fel de tristeţe pentru acei părinţi şi pentru răbdarea cu care îl rugau pe copil să stea liniştit, însă el se agita şi mai tare. Şi se vedea că se simt cumva jenaţi faţă de ceilalţi oameni, îşi păstrau zâmbetul pe buze însă mă gândesc că în sufletul lor ceva atârna greu. Scena m-a tulburat.

Am văzut apoi o fată atât de frumoasă într-un autobuz, pentru numele lui Dumnezeu, era o sculptură vie, pornită, nu ştiu de ce, la plimbare cu transportul în comun. Era înaltă, avea o tunsoare modernă, asimetrică, părul nu depăşea umerii însă dădea o senzaţie fantastică de şic, de frumuseţe asumată. Când a urcat avea ochelari de soare, însă după ce s-a aşezat pe scaunul din faţa mea i-a dat jos, ca să putem admira cu toţii trăsăturile profilului delicat, domnesc. Nu mi-o pot închipui locuind altundeva decât în una din casele victoriene, într-o cameră cu ornamente pictate în jurul geamului. Nu, nu se poate să fie altcumva. Ca să dezvelim tot adevărul, avea cele mai lungi şi bine proporţionate picioare pe care le-am zărit în ultimul cincinal, dar nu asta m-a oprit din drum, deşi ar fi putut să o facă, ci aerul firesc, nimic îngâmfat, nimic forţat. Poate e numai paranoia mea, dar am avut impresia că pur şi simplu am dat nas în nas cu plăcerea pură a unei fiinţe de a se şti vie şi nemaipomenit de frumoasă într-o zi însorită de aprilie. Mărturisesc că am furat vreo două sau trei porţii de delectare vizuală, în timp ce îmi spatele frunţii, pe lângă admiraţie, se frământa gândul cum o fi senzaţia să-ţi plimbi desăvârşirea atât de firesc cu autobuzul. Să nu uit să menţionez că n-a existat nicun fel de comentariu deocheat, deşi mijlocul de transport nu era chiar gol, ba dimpotrivă.

Tot în autobuz am ascultat conversaţia dintre un bărbat de culoare şi câţiva tineri, şi când spun de culoare o fac în încercarea nepricepută de a reda farmecul omului, nu ştiu dacă un exemplar alb ar fi putut transmite atâta bucurie şi melancolie simultan. Grupul de băieţi şi fete cu care intrase în discuţie nu se sfia să îi pună întrebări, poate simţeau că şi el aşteaptă să îi fie puse întrebări, că vrea să vorbească. Şi l-au făcut să vorbească tot drumul, dar n-a fost nimic supărărtor, ba, iarăşi spun, dimpotrivă. A povestit că are un fiu care a plecat să lucreze într-o ţară africană, departe, undeva unde el nu spera să ajungă să meargă să îl vadă vreodată, dar spunea că fiul lui e bine şi îi place ce face acolo. Ideea depărtării geografice dintre ei mi-a trimis pentru o secundă o umbră peste inimă dar apoi mi-am amintit că nu miile de mile geografice care ne separă ne omoară, ci canioanele sufleteşti dintre oameni care poate stau în aceeaşi casă. Sper ca, totuşi, să îl poată vedea pe fiul lui mai repede decât si-ar putea imagina.

Ultimul, dar departe de a fi cel de pe urmă, a fost un adolescent care ţinea cu tandreţe în braţe o cutie de instrument muzical, ceva mai mare decât o vioară. Imediat după ce a urcat şi s-a aşezat pe scaun am trecut pe lângă o biserică, nu ştiu ce biserică, nu ştiu ce stradă era, însă imaginea bisericii s-a suprapus în memoria mea peste expresia feţei băiatului respectiv, era unul din oamenii cu tăceri pline, bogate, fără nimic plictisitor în ele. Mi l-am închipuit ca fiind în drumul de acasă, unde o familie atentă are grijă de talentul lui, spre ora de muzică, unde o să se dăruiască studiului motivat de plăcere, nu de obligaţie. Aşa mi-a plăcut să cred, că studia muzica din pasiune, că nu poate fi altfel, şi că o să ajungă un instrumentist dintre cei mai pricepuţi, dintre cei capabili să ne scuture de nemulţumirile şi plictiselile zilnice, şi să se împingă cu arcurşul la nivelul următor, acolo unde plăcerile se rafinează şi lucrurile se aşează într-o ordine mai apropiată de ceea ce suntem cu adevărat.

Chiar aşa, ce ne face obişnuiţi sau neobişnuiţi, banali sau interesanţi în ochii celorlalţi?

Semnalele primite de la ei, interpretările oferite de noi semnalelor sau punctul alunecos în care semnalele lor şi interpretările noastre se îndreaptă înspre ceva care nu are cum să nu lase urme?

Tag-uri:
Categorii:
California

Comentarii

  • Amalia, m-am uitat pe harta sa vad cat de departe este Chicago de San Francisco… Apoi am vazut imagini cu Lombard Street cu hortensiile inflorite. Si mi-am zis ca s-ar putea ca de la o vreme sa ne scrii chiar de acolo (adica sa te muti la San Francisco, ca prea te-ai indragostit de acest oras ). Cred ca inca n-ai scris nimic despre China Town iar eu astept sa-l vad prin ochii tai.
    Si nu putea sa-ti placa asa de mult orasul fara sa indragesti in egala masura oamenii care-i dau viata. Daca acest articol ar aparea intr-un ziar local cu siguranta cei despre care ai scris s-ar recunoaste in descrierea ta… oameni deosebiti care isi merita apartenenta la acele locuri.

    camellia 2 iulie 2011 13:43 Răspunde
  • Draga Amalia, iti citesc cu mare drag si interes scrierile! Imi place tare mult ca, prin ochii tai, cunosc o particica din locurile pe care le strabati! Parca sunt cu tine cand citesc! Ai un dar adevarat, natural si minunat, de scriitor adevarat, faci cititorul sa se transpuna exact in locul descris!! Chiar daca nu o sa ajung niciodata in America, putin din pulsul ei il iau de la tine! Multumesc pentru calatorii!!

    Roxanna 3 iulie 2011 18:44 Răspunde
  • Amalia, am citit tot ce ai scris de cand eu am chiulit nemotivat de aici… Iarta-mi absenta. Dar sa stii ca recuperz tot, tot cu mare drag!

    Calatoresc si parca traiesc o data cu tine…

    Eu cred ca oamenii sunt asa cum vrem noi sa-i vedem…depinde de privitor. De exemplu baiatul cu instrumentul muzical poate trece neobservat pentru altcineva…pe cand pe tine te-a marcat…
    Eu zic ca fiecare om are o latura care ne poate impresiona…trebuie doar sa ne uitam mai atent… Am adesea obiceiul de a privi oamenii cand merg pe strada… Incerc sa fac exercitii de imaginatie, straduindu-ma sa trec dincolo de „carapace”…e interesant… Sau atunci cand stau la o masa pe o terasa imi place sa-i privesc pe cei din jur…fiecare are ceva unic desi parem atat de asemanatori…

    Eu iubesc oamenii dar urasc multimile….pare un paradox. (Am deviat putin de la subiect, dar ca veni vorba de oameni, am vrut sa stii ceva despre mine… )

    Te imbratisez si te voi citi mereu chiar daca nu-mi fac mereu simtita prezenta.

    Lorelei Eg 4 iulie 2011 18:27 Răspunde
  • Ma uitam zilele trecute la un documentar despre San Francisco si inevitabil te-am prins in gandurile mele, Amalia. Aratau acolo tramvaiele lor chic, despre care ai scris tu, verdeata locurilor, faptul ca acest oras este pe locul 1 in lume, in topul oraselor cel mai bine adaptate la viata pe jos … mai mult, aratau oameni care in gradinile caselor cultivau legume, fructe, etc. in ideea unei vieti mai sanatoase si unei amenajari mai profitabile a spatiului de langa casa…Eh, un documentar foarte dragut, dar care m-a fascinat tocmai prin faptul ca orasul asta l-am vazut prima data prin ochii tai 😉

    Adnya 5 iulie 2011 9:41 Răspunde
  • Amalia… homeless people cere alt posting de-al tau… sunt foarte multi si foare diferti de cei din Toronto, de exemplu.
    Ai niste ochi de psiholog… cum ai ajuns tu sa faci accounting?

    CristinaC 5 iulie 2011 20:10 Răspunde
  • Cred ca nu doar oamenii din San Francisco sunt minunati, ci oameii de pretutindeni sunt asa.

    violet 6 iulie 2011 8:19 Răspunde
  • camellia, chiar ca prea m-am indragostit. Ar trebui sa-mi vin in fire dar inca n-am gasit reteta.

    Roxanna, iti multumesc pentru ganduri.

    Lorelei, asa cum spui, oamenii sunt ca niste case, noi le vedem numai fatadele, si incercam sa ghicim ce e inauntru. Asta nu e intelepciunea mea, am citit-o undeva si mi-a placut mult.

    Adnya, cred ca un punct al potrivirii mele cu urbea despre care vorbim este tocmai mersul pe jos, si asta in conditiile in care in America asta chiae e o comoara, in adancuri ingropata. Imi lipseste mult acolo mersul in doua picioare.

    Cristina, oh, da, unul era sa ma doboare din primele minute. Nici nu mai vreau sa imi aduc aminte cum am ajuns sa fac accounting 🙂 Te pup.

    violet, daca spui tu, asa sa fie.

    amalia 13 iulie 2011 14:11 Răspunde
  • psss: am devorat si noi frumusetile dar si o parte mai putin frumoasa a San Francisco-ului, acum cateva zile. California, fara cuvinte, trebuie mers si vazut. pozele arata foarte putin 🙂
    vacanta placuta acasa!

    Alina 25 iulie 2011 17:24 Răspunde

Dă-i un răspuns lui Adnya Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title