fbpx
„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Cugetari de dupa traversare

de

Sibiu

 

ecran

 

turnuri

 

Am pierdut cateva lucruri esentiale. Am gasit autostrazi, turnuri si suburbii. Dar nu stiu pe unde le-am pierdut, nici macar zona, latitudiuea, longitudinea, chestii din acestea la care nu am fost buna niciodata. Nu ma pricep nici la citit harti. Nu vad mai nimic pe ele. Oricum, cand am urcat prima oara in avion aveam totul la mine, impachetat asa cum se cuvine, si piperat cu incantarea descoperirii. N-am coborat decat o singura data, ca sa ma mut in alt avion, unul mult mai mare si mai plin. La Chicago m-au descaltat, m-au puricat, m-au întrebat daca am de gand sa traiesc din dolarii pe care ii aveam la brau. Le-am zis ca nici vorba. Am venit sa muncesc, am un elan fantastic, nu ma deranjeaza deloc ca imi dau numai 10 zile de concediu pe an, nu ma incurc in amanunte.

Unii m-au invidiat ca am nimerit bine. Ca ma manifest cat de cat intr-o oarecare legatura cu ce faceam si pana la plecare, ca ciripesc sub aripa calda a domeniului economic. Asa cum Leo Gurski din Istoria iubirii a devenit lacatus, eu m-am facut repejor truditoare in finante si contabilitate. Ma trezeam dimineata la cinci, ca sa prind cele două autobuze si trenul care ma depuneau la opt si jumatate in birou. Aici socoteam fericita pana la sase seara, cand ma imbarcam, inexplicabil, tot vesela, pentru retur. Alt tren si inca doua autobuze ma depuneau la loc, in cuibul fara usa la bucatarie, unde am inceput sa ma dezmeticesc putin cate putin, dar foarte putin cate foarte putin. Ce ma intriga si acum, cand ma gandesc la vremurile respective, era veselia. Veselia de animal cultural cu cordonul ombilical la valiza. Scuturam de cordon in general la final de saptamna, cand sunam acasa sa raportez ca totul e bine, suntem sanatosi si tot mai chinuiti de indoieli.

Intr-o dimineata m-am trezit mai devreme, m-am intors de pe stanga pe dreapta, am privit cum se crapau zorii prin perdeaua adusa de acasa şi am tras cateva concluzii realmente neplacute. Deşi ma mai incitau noutatea si pantofii vecinilor lasati pe presurile de la intrare, imi era deja dor de tanti Tori. Ea vindea flori langa cofetaria din coltul blocului si stia ca un mecanism elvetian cand ai plecat, cand ai venit si la a cata cheie ti-a pornit masina. Daca nu pornea, avea ea un verisor, un pansament de baiat, care repara Dacii de cand era la gradinita. Şi noii mei vecini aveau verisori, cel putin la fel de de treaba, localizati in Mexic, Puerto Rico, Bosnia si Hetegovina, precum si in Mumbai. Din această cauza relatia mea cu verisorii lor a fost una in principiu vaga, insa placuta, pentru ca imi intretinea un sentiment de apartenenta la marea si interesanta familie a umanitatii, sentiment fara de care devin morocanoasa si si mai de nedescalcit pentru semeni.

Desigur ca ar fi incorect, imoral, ilegal si ar ingrasa daca as pretinde ca nu am gasit aici si multe lucruri bune, presarate printre autostrazi, turnuri si suburbii. Dar compararea celor bune de aici cu cele bune de acolo ma duce mereu cu gandul la o carte care asuda explicand lipsa de sens a incercarii de a intelege care din doua alternative e mai de Doamne-ajuta, atunci cand numitele alternative sunt construite dupa dimensiuni sufletesti care au, in esenta,  putin de a face una cu alta.  Si atunci, singura vindecare corecta si posibila este judecarea dupa meritele derivate din unicitatea fiecarei variante, iar nu dupa argumentele inselatoare ale superioritatii uneia sau alteia. Dar asta e o intelepciune teoretica si ar fi utila numai daca as aplica-o in continuu, de dimineata pana seara.

Tag-uri:
· ·
Categorii:
America · dor

Comentarii

  • sint cele mai controversate ginduri ale mele… a fost o mutare buna sau nu? eu unde apartin aici sau acolo? unde ma simt eu bine? cind sint aici parca imi zimbeste frumos Romania. Cind ajung acolo imi dau seama ca m-as readapta foarte greu. Dezradacinarea este cumplita. Si tare mi-e teama ca voi trai cu ea fara sa ajungem la „pace” vreodata. Am fost in Romania si m-am trezit gindindu-ma „vreau casa”… pentru ca mai apoi sa ma intreb unde este „acasa”?

    iana 4 decembrie 2009 0:17 Răspunde
  • „vreau acasa” sorry..

    iana 4 decembrie 2009 1:12 Răspunde
  • Amalia scumpa, cu fiecare pagina pe care o gasesc postata de tine, te simt si mai aproape si mai sora cu stilul si multe din gandurile mele..Indoiala e ca o boala care poate macina incet-incet.Eu am trait-o adeseori privind decizii luate in viata mea de pana acum, e drept, n-am luat nici una atat de radicala cum ai facut tu, dar de vreo cateva ne gandim foarte serios sa plecam din tara in cazul in care facem cotitura politica si revenim la stadiul anilor ’90.
    Si nu ma refer acum ca brusc Romania va intra in aceeasi situatie economico-sociala, cu inflatie galopanta, etc Ci la faptul ca aceiasi trepadusi, de asta data mai tineri si cu un ranjet scolit pe la scoli de diplomati, dar cu acelasi limbaj de lemn si intentii dubioase vor reveni la putere.. Iar eu personal nu mai suport atata circ si atata mizerie pe timpul si banii mei, presimt ca o sa imbatranesc si or sa ma apuce regretele ca n-am plecat la timp..
    Sunt sigura ca ti-e dor de-acasa, fara ca asta sa insemne ca ”aclimatizarea” ta cu lumea yankee nu s-a intamplat, si ti-e dor de bucatelele de amintiri care acolo nu se mai pot regasi cu felii din viata ta actuala.
    Te imbratisez, sa ai o zi frumoasa!

    Una 4 decembrie 2009 8:19 Răspunde
  • M-am intrebat de multe ori unde este casa mea. Eu n-am plecat din Romania, dar am trait ca cineva care a plecat dintr-un loc in altul aici.

    Acolo, in lumea in care traiesti, draga Amalia, chiar daca ai indoieli, nu cred ca ai fi scapat de ele, daca ramaneai aici. Un raspuns sincer am gasit la toate plecarile, mutarile si deplasarile mele este faptul ca este asa cum trebuia sa fie, iar casa faci acolo unde esti. Casa o umpli de fiinta ta, si aduci acolo si pe cei dragi, creeandu-ti confortul dupa preferinta.

    Eu am in familia in care m-am nascut tot felul de namuri: evrei, arabi, nemti, austrieci, rusi, polonezi. Iti dai seama cum a fost cu ei, cand au trebuit sa aleaga, candva, daca vor ramane in Romania sau se stabilesc in strainatate? Comunistii i-au obligat sa aleaga. Unii au plecat, altii au ramas prin Nordul Romaniei si nu le-a fost usor.

    Nu este intamplator locul unde ai ajuns, si cred ca trebuia sa ajungi acolo. Stii ce le spun eu celor carora le gasesc planete grele in casa a patra a cerului, din astrograma personala? Casa a patra a cerului reprezinta familia, caminul, tara, relatia cu parintele de acelasi sex. Le spun sa plece, pentru ca aici nu se vor implini. Si in general am vazut teme, cu astfel de aspecte, si imi vorbeau despre dorinta de plecare.

    Nu-ti schimbi destinul, cum spun unii, asa frust si neargumentat. Ce se schimba de fapt prin mutarea in alta tara? In fiecare an la ziua nasterii, cand omul incepe de fapt, anul lui nou, el se afla in locul acela, in tara aia, care este o sansa ca energie. Acolo reuseste sa faca lucruri pe care aici nu le-a facut si nu le-ar fi facut niciodata aici. Adica, calculele se fac pentru anul in curs pe locul acela, si sunt alte predispozitii astrale, pentru ca unghiurile dintre planete sunt altele decat, daca s-ar fi aflat intr-o localitate din Romania.

    In mod cert plecare ta in SUA, si stabilirea in Chicago, favorizeaza aspecte benefice in destinul tau. Acele blocaje pe care le-ai fi avut aici, acolo nu exista. Dar poti avea altele.
    Priveste plecarea ta ca pe o sansa, altfel aduni in tine un cumul de negativisme. Nu gandi ca aici ai fi facut mai mult.

    Uite, mie imi palce sa calatoresc, dar niciodata n-am avut gandul stabilirii in strainatate. Cand te-ai hotarat sa pleci, ai avut destule puncte de control, ca sa zic asa, ca trebuie sa pleci, ca plecarea se intampla, altfel ai fi ramas aici.

    Cunosc o doamna care dupa ce a stat cu un tip cativa ani, a ramas insarcinata, a nascut, iar dupa ’89, partenerul ei, in plin avand de libertate si-a gasit alta, motivand ca era iubirea vietii lui. S-au despartit si femeia a ramas cu fetita. Traia complexul femeii singure cu un copil. Mergand in vizita la o ruda, acolo a intalnit o vecina, care avea rude in California, unde plecasera si nepotii, si la aceea vreme tot neinsurati erau. Nepotii venisera in tara, sa lichideze o mostenire, pentru ca ei nu doreau sa se intoarca in Romania. Unul dintre ei a cunoscut-o pe doamna cu fetita si s-a casatorit cu ea infiind si fetita. Acum toti sunt in SUA, doamna, care aici era o secretara cu multe complexe, acolo a facut facultatea de farmacie, si a nacut un baietel, care acum este la scoala. Fata din prima relatie a crescut, si a terminat studiile, iar acum are meseria ei.

    Ce zici?

    Pana la urma casa faci acolo unde esti. Si la propriu si la figurat. Si daca ai un spatiu de casa cat un stadion, unde poti invarti o masina, si nu-l umpli cu ceva, inclusiv prezenta ta, este totul degeaba.
    Cu mult drag, ma bucur ca te-am cunoscut, pentru ca esti deosebita, iar locul unde ai ajuns va fi sfint de prezenta ta, si oamenii se vor bucura mereu ca te au in preajma.
    Astept datele si trimit pe adresa ta de mail, in cursul saptamanii viitoare mesajul.

    Monica Andrei 4 decembrie 2009 11:53 Răspunde
  • Cladirea aia din Sibiu, din prima poza, cu Independenta (fabrica) in fundal, acum vreo luna parca arata mai bine, aproape zic ca era chiar renovata! Asa si cu departarile astea: pierdem si (sau?) castigam nuante! Uneori chiar si renovari…

    flavius terbea 5 decembrie 2009 0:56 Răspunde
  • Flavius, pe total castigam, fara discutie. Poza e din 2007, atunci am trecut pe acolo si am fost uimita de frumusetea din centrul Sibiului. Sau poate deja percepeam eu orasul altfel, sub influenta nuantelor de care spui 🙂 Iar nuantele sunt foarte importante pentru ca, vorba vedetelor, s-au format in urma unor experiente care m-au facut omul care sunt. Mersi de ganduri.

    amalia 5 decembrie 2009 4:20 Răspunde
  • Monica draga, in mod sigur nu as fi scapat de indoieli, ba chiar m-as fi perpelit de curiozitate. N-am stat pe ganduri deloc la plecare. Am gasit gramezi de lucruri bune aici, printre care si tablouri despre care am invatat in scoala generala, fara sa fi vazut macar o reproducere. M-am legat si aici de locuri incarcate de farmec dar mai exista un „ceva” care nu se potoleste inca. Imi place ideea de America in care oamenii traiesc frumos impreuna, chiar daca de multe ori vin din colturi neinchipuite ale Pamantului. Asta imi place si admir. Aici am descoperit literatura in limba engleza, imi pot lua carti pe care nu stiu sa spun altfel decat ca le iubesc. Sunt ok in primele 6 luni dupa ce vin din Romania, totusi, dupa 6 luni mi-e tot mai greu.
    E interesanta povestea doamnei despre care spui, inseamna ca s-a potrivit si mai bine cu locul, asta e foarte important.
    Data mea de nastere e 22 ianuarie 1975, ora nasterii 10 dimineata, adresa amalianita@yahoo.com. Astept cu rabdare, pentru ca stiu ca o sa imi scrii si iti multumesc pentru toate gandurile.

    amalia 5 decembrie 2009 4:37 Răspunde
  • iana, am citit dimineata mesajul tau si sa stii ca l-am purtat cu mine toata ziua. Adevarul e ca s-a produs o dezradacinare si apoi o inradacinare partiala, as zice. In plus, mai intervine si puterea obisnuintei, cu bune si rele, ne obisnuim aici. Cred ca de asta cand mergem in Romania parca si acolo nu mai suntem la locul nostru. E o balanta foarte personala si cel mai important e sa ne-o gasim fiecare pana la urma, intr-un fel sau altul, intr-un loc sau altul. In spiritul american, ar trebui sa infiintam (daca n-o exista deja) asociatia emigrantilor anonimi. Buna ziua, sunt Amalia si am uneori un fel de neliniste … 🙂 🙂

    amalia 5 decembrie 2009 4:50 Răspunde
  • Una, cu intelepciunea pe care am dobandit-o cu trecerea anilor :), in cazul ca va ganditi la plecare, iti spun un singur lucru: prospectati cat puteti de bine piata de emigrare, ca sa zic asa. Acum lumea e mult mai deschisa decat in 2003. Atunci a fost simplu: loteria vizelor, America, plecam sau nu? Acum s-a deschis totusi Europa, e altfel, sau poate asta e impresia mea, din ce mai citesc si mai povestesc cu prietenii.
    Ce va fi in Romania, probabil va fi ca dupa 1990, cum ai spus, sau ca dupa 2004, cum stim. Oricum, eu vad acum Romania altfel decat la plecare, nu cu ochi idealisti, pentru ca macar de asta m-am vindecat definitiv, dar nici total lipsiti de speranta. Insa mai vorbim luni 🙂

    amalia 5 decembrie 2009 5:22 Răspunde
  • Buna dimineata Amalia,

    Ma numesc AlinaC si citesc de un an blogurile revistei Tango, dar ca si alte cititoare nu am avut curajul de a scrie, am preferat doar sa imi vad gandurile aici si sa caut in momentele grele sa imi regasesc cumva echilibrul citind randurile voastre.
    Tatal meu traieste in Germania de 32 de ani, impreuna cu bunica mea si cu cele 2 surori ale lui. Mama mea nu a vrut sa plece cu el (de fapt bunicii mei nu au lasat-o), a ramas in Romania alaturi de parintii ei si de mine. Intotdeauna m-am intrebat cum ar fi fost daca am fi plecat si noi. Cum ne-am fi adaptat si daca ne-am fi gasit locul acolo. Acum aceleasi intrebari ma bantuie.Bineanteles ca tatal meu ar fi dorit ca eu sa imi fac studiile in Germania, dar mama nu a fost de acord nici macar sa ma lase in vacante la el cat am fost mica. Mai tarziu, cand eram prin liceu am inceput sa il vizitez in vacante, sa il cunosc mai bine, sa constat ca i-a fost greu sa se adapteze printre straini, desi avea familia lui langa el, dar si sa vad o alta lume si alte oportunitati. Anul acesta mama mea a murit si el mi-a propus sa ma mut, impreuna cu familia mea, sotul si doi copii, la el in Germania. Aici avem o situatie buna, multumim lui Dumnezeu, suntem sanatosi si noi si copiii, dar nu pot sa nu ma tot intreb care ar fi totusi decizia cea mai buna. Ma gandesc si la sentimentul de dezradacinare care ne va macina. Pe de alta parte mi-a placut mult cum ti- a scris Monica Andrei.
    Monica, pot indrazni sa te rog sa stam putin de vorba pe email sau la telefon sau daca timpul iti permite, sa ne si intalnim? Trec printr-o perioada destul de grea, sunt intr-o stare confuza, am multe decizii importante de luat , am nevoie de un sfat bun, as vrea sa discutam pe astrograma mea. Eu cred in astfel de lucruri.

    Toate cele bune si imbratisari cu drag.

    AlinaC 5 decembrie 2009 8:46 Răspunde
  • AlinaC, bine ai venit. Sa stii ca si mie imi trebuie de multe ori curaj ca sa scriu, pentru ca asa cum spune Simona Catrina, noi nu avem inca exercitiul expunerii propriei pareri, asa cum il au vesticii, suntem inca acei romantici ai estului, ce frumos ne-a numit, si ce adevarat. Dar important e sa incepi, si randurile se astern, ai vazut?
    Daca eu as fi tu acum, mi-as pune in ordine tot ce am acasa, n-as vinde nimic, mi-as lasa o punte de intoarcere, si apoi as pleca pentru un an sa traiesc in Germania. Intr-un an iti dai seama daca vrei sa fii acolo, daca ceea ce castigi depaseste ceea ce pierzi. Numai asa poti afla daca faci bine sau rau plecand, numai asa te lamuresti. Bineinteles ca rezultatul depinde mult si de spiritul tarii unde ajungi, cum te incadrezi sufleteste acolo, de fapt de acolo curg toate. Poate o sa imi dai chiar tu raspunsul peste un an sau doi. Faptul ca ai acolo tatal care este dispus sa te sprijine la inceput, sa iti ghideze adaptarea, face mult, dupa parerea mea. Iti doresc mult noroc si inspiratie, iti tin pumnii stransi.

    amalia 7 decembrie 2009 7:54 Răspunde
  • Citiva ani, m-am perpelit ca nu gaseam raspunsul la intrebarea „acum eu unde apartin, unde e locul meu?”.
    Imi intrase in cap ca imi lasasem radacinile in Romania si ma agatam ca o liana de un loc unde ma simteam in siguranta.
    Revelatia a venit asa, nu stiu cum, neasteptat … de la un palmier 🙂 … pe care la Craciun il mutam din colt in colt, ca sa fac loc bradului si altor decoratii … se spune ca plantele tropicale nu e bine sa le muti din locul unde au prins radacini fiindca se usuca.
    Intr-adevar, palmierul meu batrin s-a uscat, dar nu inainte de a-i creste alti vlastari … acum am trei 🙂 … am inteles ca oriunde il mut, atita timp cit e in vasul lui, cit are putina apa, caldura si lumina, el isi va gasi locul, linistea … am inteles ca nu apartine doar coltului din sufragerie, ci si pe casa scarilor, si in bucatarie , chiar si in baie.
    Atunci am realizat ca ceea ce caut eu, e total gresit …
    Am inteles ca nu-mi voi gasi niciodata locul, fiindca locul acela nu e doar un singur colt … apartin si aici, si acolo … important e doar ca „lumina” si „caldura” sa-mi fie alaturi :).

    Sofie 8 decembrie 2009 9:43 Răspunde
  • Sofie, cand spui tu, parca se lamuresc mai bine sentimentele. Iti multumesc.

    amalia 8 decembrie 2009 20:56 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title