Daca e America de Nord, atunci sa cumparam

Creduli au fost, creduli sunt înca, si-or fi cat neamul romanesc, si pe urma ajung aici si stramba din buze ca nu e bine. Ba e perfect, dati-mi voie sa va lamuresc! Credit cardul dumneavoastra a scapat de sub control? Nici o problema. Nu va incarcati sinapsele sensibile cu sentimente inutile de vinovatie. Sunteti nevinovat, curat – cristal. (Phui, cum iesi din subconstientul meu englezesc expresia crystal clear, usi, usi, intra la loc ca aici scriem în romana).

Da, de vina sunt numai pradatorii aia din China si din inca vreo cateva tari, care produc marfuri pana la o destrabalare comerciala devenita de nesuportat. Nu se mai satura. In loc sa lase si ei acul si ata si banda transportoare si matrita de plastic, sa merga acasa, sa-si scoata chinezoaica cu picior mic şi unicul copil permis la plimbare sub cireşi, ei ce fac? Nu vor sa iti dea nici un ragaz. Ca tu cand te duci in magazine, manat din urma de o plictiseala fara egal (ok, ai citit si filosofie, ai pedalat in parc, ai spalat vasele sau le-ai aruncat, dupa posibilitati, si tot mai ai chef de altceva mai relaxant), ce sa faci, cumperi. Pe principiul universal ochii vad, inima cere, cardul plateşte, maşina duce prada acasa.

Apropo de masini, sunt asa de frumoase ca iti vine sa le pupi degraba chiar acolo, in curtea dealer-ului, unde stralucesc ca niste sori mai mici. De toate culorile. Esti om. Cat poti rezista? Binele ne intra incetul cu incetul in oase si pana ne sucim de pe stanga pe dreapta, din nebagare de seama, ne-am si obisnuit cu el. (La Auto Show-ul din 2007 chiar am aproape pupat o masina. Rosie. Acolo poţi freca cat vrei bijuteriile pamantului si nu se supara nimeni pe persoana ta modesta).

Revenind, nebun ai fi sa nu te obisnuiesti cu binele. Iar populaţia activa a tarilor despre care pomeneam putin mai sus poarta toata vina morala a bunastarii tale. Ca daca intr-o zi s-ar enerva rau si n-ar mai munci pe cateva bucatele de centi pe ora, nu s-ar mai face outsourcing cu gramada, nu s-ar mai produce atat de mult şi de ieftin prin alte pete ale globului iar coarnele dracusorului comercial care ne tentează ar avea tendinta sa cada pe jos, ca sa calcam pe ele.

Acuma zic, intreb, incerc sa aflu, daca enervarea ar fi generala in randul producatorilor grei şi ieftini, unde ar pleca corporatiile cu outsourcingul lor în ruccsac? S-ar supara, si-ar lua halele în spinarea hranită bine si ar pleca, unde? Ca am un atlas si acolo se vede ca pe celalalte planete ale sistemului solar nu sunt chinezi. (Inca).

E o mare diferenta si intre cum se poarta vanzatorii aici si cum au tendinta sa se poarte acasa. Trebuie sa clarific ca nu sunt partizana legata la ochi a modului de a vinde din America dar anumite aspecte imi atrag totusi atentia. Recunosc de asemenea ca sunt marcata si de vesnicele cautari de pantofi din copilarie, cand mai mereu sfarseam încaltand pantofi cumparati din Hunedoara, pentru ca la Deva (aproape) niciodata nu gaseai vreun papuc. Nu erau sute de modele, ca acum, erau doua sau trei si inca vreo cinci ascunse in magazie, pentru eliberarea in clasica pe sub mana. Pana am ajuns sa operez cu concepte abstracte am crezut cu toată sinceritatea ca la tranzactia pe sub mana vanzatorul ridică mana stanga iar cu dreapta strecoara spre cumparator trofeul vanatoresc al unei perechi de ghete. Ulterior am inceput sa descurc tot mai bine sensurile ascunse ale celor mai folosite expresii ale vremii dar evident ca asta a consumat gramezi de timp si de rabdare din partea parintilor mei.

Revenind la oile mele initiale, imi exprim opinia ca placerea vanzatorului american este sa rupi usa cu cumparaturile tale, ce daca o rupi, construieste el alta in loc si cand se uita la incasari ii creste inima cat magazinul. Placerea vanzatorului roman am senzatia ca a ramas sa iti spuna ca nu are marimea ta la fusta, culoarea ta la masina, aroma ta la supa, consistenta ta la bomboane, si, cel mai bine, sa-ti sugereze ca nu-ti permiti marfa din magazinul lui. Evident ca generalizînd gresesc dar in marea majoritate a cazurilor înca am dreptate. Si, în fond, cine nu a generalizat deloc azi, sa arunce primul piatra.

Nu sunt rupta de Romania, am fost acolo in fiecare an si inima mea e tot acolo. M-am bucurat in toate vizitele mele de tot ce am vazut mai bun decat lasasem, insa mai sunt destule de facut. Ca peste tot, de altfel. Imi amintesc o secventa antologica la magazinul Cocor din Bucuresti, era în octombrie 2005. Pe ansamblu magazinul arata bine, curat, organizat. S-a întîmplat sa am nevoie de baie şi am fost îndrumata spre un spaţiu total uitat de orice renovare, oribil. Partea pozitiva era ca totusi am gasit sapun la baie, din cel lichid, asa că m-am asternut vesela sa ma spal pe maini. Moment in care din cabina iasa o domnisoara, vanzatoare cred, oricum de-a casei, care ma anuntă semi-otarata ca sapunul e al ei personal. Iar eu a trebuit sa-mi spal mainile cu pofta din cui.