– Atunci spune-mi tu, care e diferenta?
– Te referi la sfarsitul zilei, nu?
– Da, la sfarsit, cand se lasa linistea. Tu auzi cand se lasa linistea? Ai timp sa o asculti?
– Nu vreau neaparat sa am. Sunt serile astea in care linistea imi face rau.
– Cand ai ascultat-o prima data? Mai stii? Iti amintesti?
– Ciudat ca ma intrebi. Nu m-am gandit niciodata la asta. Tu iti amintesti?
– Asteptam sa ma intrebi. Poate de asta te-am intrebat si eu. Dar nu cred ca numai de asta. Eram acasa la bunici. In patul dublu, cald, in celalalt univers. Nu puteam sa dorm. De multe ori nu puteam sa dorm, chiar si atunci. Ei dormeau deja in camera de langa. Stateam treaza si ii ascultam seara, vorbeau despre ce se intampla in sat, bune, rele, nu prea intelegeam eu mare lucru atunci. Pe majoritatea oamenilor ii cunosteam si ma atrageau intr-un fel povestile lor dar parca eram mai ocupata cu ale mele, majoritatea imaginare. In fine, ei adormisera si eu nu. M-am ridicat si am iesit incet, am ridicat clanta de la usa lor intr-un anume fel, asa cum stiam ca trebuie, sa nu faci zgomot. Am iesit in coridorul cu flori, la un capat era scara spre pod si la celalalt camara cu sunca afumata, faina si tot felul de site si de vase si cosuri si ligheane agatate pe pereti. Mai aveam de trecut de usa de la coridor, incuiata pentru noapte. Era o usa vopsita in verde. Stiam de unde sa iau cheia, era sub primul ghiveci, in dreapta. Am pus-o in usa, am ridicat usor si am invartit cheia. Nu s-a deschis si am ridicat inca o data, si mai tare. Stiam ca usa era lasata, bunicul trebuia sa ii faca ceva, bunica ii tot spunea sa o repare.
– Nu cred ca iti amintesti toate detaliile… Poate inventezi…
– Cateodata imi amintesc toate detaliile, mai bine decat iti vine sau ai putea sa crezi. Nu stiu cum raman si cum se aleg datile despre care imi amintesc… Cand imi amintesc, imi amintesc tot. Stiu ca e ciudat si se inregistreaza intr-un fel fara voia mea si ramane acolo. Si vocea ta mi-o amintesc, de candva demult. Si privirea.
– Nu stiu ce sa iti spun…
– N-are importanta. Adica are dar are si n-are. Am deschis usa si am iesit si m-am asezat pe scari. Atunci s-au intamplat doua lucruri: m-am uitat la cer si pe urma am observat ca exist. Adica imi dau seama acuma, cand iti povestesc, ca asta s-a intamplat. Atunci doar m-am uitat la cer. Am respirat si am tras in mine toate nedeslusirile noptii. Linistea… Nu-mi amintesc cum m-am intors in casa. Dar imi amintesc cum am respirat, asta imi amintesc clar. Si cum am ascultat. Si cum am avut senzatia ca lumea e mare si ceva de necuprins ma cuprinde si pe mine cu scari, cu casa cu bunicii dormind…. Poate ai dreptate, formulez cu instrumentele de acum dar senzatia e de atunci si am avut-o tot timpul cu mine…. Mersi ca m-ai provocat sa o pun cumva in cuvinte…
– Nu stiu niciodata ce o sa spui, de unde plecam si unde o sa ajungem… Nimic nu e sigur cu tine si nimic nu e clar.
– Asta n-a fost replica ta. A fost gandul meu, rostit de tine, ca sa se puna cap la cap un scenariu care sa imi placa. Nu rosti gandurile mele, chiar daca te atac cu ele. Spune numai ce vrei, ce crezi. E mai bine asa. Desi intr-un fel e mai rau, totusi e mai bine.
– Nu stiu…
– Crezi ca dialogul asta al nostru e numai in capul meu? Uneori ma intreb…
– Nu, nu. Te-ai oprit atunci pe scari si poate atunci de fapt a inceput.