Dovleciada

Îmi spunea ieri mama la telefon că în România se practică „Festivalul cartofului”, „Festivalul clătitelor”, deci nu sunt nici eu prea în afara trend-ului cu „Festivalul dovlecilor”. Treaba cu dovlecii e serioasă şi aproape ştiinţifică, pe aici. Ne-am deplasat cu mic, cu mare, într-o suburbie din cele prospere şi am luat parte la ultima zi de sărbătoare închinată Halloween-ului. Deşi Halloween-ul va fi abia duminica viitoare, asta nu ne împiedică deloc să ne bucurăm de el, din răsputeri, şi până atunci. Prietenii care au ajuns mai repede decât noi ne-au transmis că am pierdut parada costumelor canine, ceea ce a fost foarte lipsit de respect din partea noastră. De altfel, am mai putut observa şi noi câţiva Azorei de firmă, asortaţi simpatic la veşmintele stăpânilor.

Principala atracţie au constituit-o câteva zeci de mii de dovleci aliniaţi tovărăşeşte pe rafturi special construite, aşa încât, la finalul serii, cineva să poată urca şi ajunge să aprindă fiecare lumânare strecurată în fiecare dovleac. Lumea se plimba, relaxată, printre atracţii, iar copii, contra a doi dolari şi jumătate, puteau sculpta, după pofta inimii, câte un dovleac, şi îl puteau depune alături de ceilalţi, la cinstita adunare. Pe la cinci după-amiaza ne-a lovit foamea, eventualitate pentru care câteva tarabe se pregătiseră din vreme. Mie mi s-a pus pata pe un picior de curcan făcut friptură şi, după ce am agonizat exact o oră dacă să îl achiziţionez sau nu (hai că da, dar parcă nu, dar parcă e prea mare, dar totuşi e gustos, dar poate că da, dar totuşi nu, dar dacă da), când mi-am verbalizat, peste tejghea, intenţia, mi s-a dat de ştire că meniul afişat nu e valabil în totalitate. Imediat mi s-a pleoştit penajul şi m-am simţit rănită în credulitatea mea de mâncătorul nostru – stăpânul nostru şi, în consecinţă, am refuzat să mă îndop cu un hot dog, uite aşa.

A urmat şi un fel de paradă militară de mici dimensiuni, au fost aduşi vreo trei veterani din suburbie, personaje care, nu ştiu de ce, mie nu mi-au inspirat mândria că aparţin unei naţiuni care face şi drege şi trage straşnic cu mitraliera, ci mi-au indus, mai mult, un fel de melancolie. M-a scos din cele rele omul-cu-dovleacul-bine-îndesat-pe-cap, om care, jur, a umblat după cum se poate vedea întreaga după-masă, ba chiar, la un moment dat, a stat, cuminte, şi la poze. Cum aici suntem în mrejele unei campanii electorale, căci pe 2 noiembrie vom alege feluriţi demnitari (printre care şi pe urmaşul lui Obama la scaunul senatorial), la un moment dat m-am pomenit cu palma dreaptă înfundată în căldura mâinii unui candidat democrat la un post de judecător. Pesemne are circulaţie periferică foarte bună, asta e grozav când ai de îndurat o iarnă ca la Chicago. Bravo lui! Dar stai un pic. Că parcă omuleţul care mi-a strâns mâna, îmbrăcat în vestă fără mâneci, nu e acelaşi cu tipul domnos care zâmbeşte aşa cum numai un candidat poate zâmbi, pe pliantul electoral. Hm.

Am lăsat la o parte politica pentru a intra în lumea fantastică a lui Alice şi a Pălărierului, două personaje foaaaarte simpatice, foarte vorbăreţe, care au colorat parada. O singură dispută educaţională am avut, chiar la final. Luăm sau nu acasă dovleacul sculptat chiar de noi? Copilul zice daaaaaa, părintele x zice daaa, părintele y zice nuuuuu, fiecare se simte trădat în onoarea lui de familist şi plecăm, cam încrâncenaţi, spre parcare. Ideea era ca dovlecii să rămână toţi acolo, spre a fi aprinşi şi admiraţi. Voi l-aţi fi luat?

Eu da!