fbpx
„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Dovleciada

de

Îmi spunea ieri mama la telefon că în România se practică „Festivalul cartofului”, „Festivalul clătitelor”, deci nu sunt nici eu prea în afara trend-ului cu „Festivalul dovlecilor”. Treaba cu dovlecii e serioasă şi aproape ştiinţifică, pe aici. Ne-am deplasat cu mic, cu mare, într-o suburbie din cele prospere şi am luat parte la ultima zi de sărbătoare închinată Halloween-ului. Deşi Halloween-ul va fi abia duminica viitoare, asta nu ne împiedică deloc să ne bucurăm de el, din răsputeri, şi până atunci. Prietenii care au ajuns mai repede decât noi ne-au transmis că am pierdut parada costumelor canine, ceea ce a fost foarte lipsit de respect din partea noastră. De altfel, am mai putut observa şi noi câţiva Azorei de firmă, asortaţi simpatic la veşmintele stăpânilor.

Principala atracţie au constituit-o câteva zeci de mii de dovleci aliniaţi tovărăşeşte pe rafturi special construite, aşa încât, la finalul serii, cineva să poată urca şi ajunge să aprindă fiecare lumânare strecurată în fiecare dovleac. Lumea se plimba, relaxată, printre atracţii, iar copii, contra a doi dolari şi jumătate, puteau sculpta, după pofta inimii, câte un dovleac, şi îl puteau depune alături de ceilalţi, la cinstita adunare. Pe la cinci după-amiaza ne-a lovit foamea, eventualitate pentru care câteva tarabe se pregătiseră din vreme. Mie mi s-a pus pata pe un picior de curcan făcut friptură şi, după ce am agonizat exact o oră dacă să îl achiziţionez sau nu (hai că da, dar parcă nu, dar parcă e prea mare, dar totuşi e gustos, dar poate că da, dar totuşi nu, dar dacă da), când mi-am verbalizat, peste tejghea, intenţia, mi s-a dat de ştire că meniul afişat nu e valabil în totalitate. Imediat mi s-a pleoştit penajul şi m-am simţit rănită în credulitatea mea de mâncătorul nostru – stăpânul nostru şi, în consecinţă, am refuzat să mă îndop cu un hot dog, uite aşa.

A urmat şi un fel de paradă militară de mici dimensiuni, au fost aduşi vreo trei veterani din suburbie, personaje care, nu ştiu de ce, mie nu mi-au inspirat mândria că aparţin unei naţiuni care face şi drege şi trage straşnic cu mitraliera, ci mi-au indus, mai mult, un fel de melancolie. M-a scos din cele rele omul-cu-dovleacul-bine-îndesat-pe-cap, om care, jur, a umblat după cum se poate vedea întreaga după-masă, ba chiar, la un moment dat, a stat, cuminte, şi la poze. Cum aici suntem în mrejele unei campanii electorale, căci pe 2 noiembrie vom alege feluriţi demnitari (printre care şi pe urmaşul lui Obama la scaunul senatorial), la un moment dat m-am pomenit cu palma dreaptă înfundată în căldura mâinii unui candidat democrat la un post de judecător. Pesemne are circulaţie periferică foarte bună, asta e grozav când ai de îndurat o iarnă ca la Chicago. Bravo lui! Dar stai un pic. Că parcă omuleţul care mi-a strâns mâna, îmbrăcat în vestă fără mâneci, nu e acelaşi cu tipul domnos care zâmbeşte aşa cum numai un candidat poate zâmbi, pe pliantul electoral. Hm.

Am lăsat la o parte politica pentru a intra în lumea fantastică a lui Alice şi a Pălărierului, două personaje foaaaarte simpatice, foarte vorbăreţe, care au colorat parada. O singură dispută educaţională am avut, chiar la final. Luăm sau nu acasă dovleacul sculptat chiar de noi? Copilul zice daaaaaa, părintele x zice daaa, părintele y zice nuuuuu, fiecare se simte trădat în onoarea lui de familist şi plecăm, cam încrâncenaţi, spre parcare. Ideea era ca dovlecii să rămână toţi acolo, spre a fi aprinşi şi admiraţi. Voi l-aţi fi luat?

Eu da!

2

 

4

 

3

 

4

 

5

 

6

 

7

 

8

Tag-uri:
· ·
Categorii:
America · sarbatori

Comentarii

  • Si eu as fi luat dovleacul acasa, doar erau suficienti acolo de luminat si admirat 🙂 .
    Dragute pozele toate, inclusiv parada militara … si tocmai observai ca fetele noastre au pulovere identice, iar acum imi strofoc creieru’ obosit sa-mi aduc aminte unde l-am achizitionat: children’s place sau Romania (?) … na uite ce probleme am si eu la ora asta! Ma duc sa ma uit la eticheta LOL

    Sofie 25 octombrie 2010 5:22 Răspunde
  • Children’s Place 🙂
    Mersi că ai trecut pe aici înainte de culcare.
    Hai să stingem lumina, că au aprins-o europenii deja, sunt la servici, dragii de ei.

    Poftiti la dovleeeeci!!

    amalia 25 octombrie 2010 5:28 Răspunde
  • Ce tare! Vreau si eu un dovleac fistichiu!

    catintherain 25 octombrie 2010 6:28 Răspunde
  • Amalia, eu m-as fi luptat pana in panzele albe pentru dovleacul meu. Doar copiii aveau dreptul sa sculpteze dovleci? Nu acceptau si copii mai mari? :P:P

    Adnya 25 octombrie 2010 8:01 Răspunde
  • Normal ca l-as fi luat! Ce faina trebuie sa fie atmosfera, mi-ar placea tare mult sa traiesc un Halloween in America! 🙂 Acolo nu cred ca m-ar enerva, ar fi autentic, pe cand aici, ma scot din sarite copiile de trei lei dupa sarbatorile astea.

    Corinas 25 octombrie 2010 13:50 Răspunde
  • Pai, ca tot vorbim de alegeri si majoritatea invinge, a fost 2 la 1 pt dovleac sa plece cu voi. De ce a invins totusi votul razlet?

    Lola 25 octombrie 2010 14:16 Răspunde
  • copilul meu mai mare a declarat ca pe el nu-l intereseaza Haloween-ul anul asta ca e prea scary si oricum nu are voie sa manance toate junk-urile ce le primeste la „trick or treat”. si eu care din vara m-am apucat sa-i tricotez o roba de Harry Potter, numai nasturele de sus mai lipseste :). asa ca sarim anul asta peste Haloween sau incercam 🙂

    Alina 25 octombrie 2010 14:48 Răspunde
  • Super draguza toata treaba asta cu dovlecii…
    Tin minte ca in copilarie sculptam si eu cu pasiune toate capatanile mari si portocalii pe care le descopeream in ograzile neamurilor de la tara…
    Pacat ca la noi nu se fac chestii de-astea dragutze si originale…kitch-ul e la mare cinste…
    Si apropo de asta: in comentariul trecut spuneam ca trebuie sa indur o calatorie de 7 ore cu trenul pana la Suceava…eh….musai tre’ sa va spun: Dupa ce ma urc fericita in tren si ma buric pana la mijlocul vagonului unde aveam loc(contrar curentului de oameni care urca din capatul cu 100 cand ei au loc la 10…) intru in compartiment unde stupoare: o familie de nespalati(la propriu) asezata comod pe locurile de la geam iar in spatiul dintre banchete ghiciti ce…o masina de spalat! De-aia de pe vremea lu’ bunica cu cuva si fara storcator, invelita intr-o panza jegoasa roz…Am crezut ca fac cu nervii…mai ales ca agregatul ocupa spatiul din fata a patru scaune dintre care unul pe care aveam eu loc! NU aveam unde sa ma mut ca peste tot era plin asa ca intr-un final ma revolt si fac schimb de locuri cu unul dintre mirositori….Eh, dar nu era suficient…asa ca dupa vre-o doua ore nea’ Caisa se descalta si se intinde frumos pe banchete cu sosetele lui mirosind a „levantica” in fata mea…nevasta evident ca ii urmeaza exemplul….
    In „Ghidul nesimtitului” Radu Paraschivescu descrie exact asa o scena…ei, nu am crezut ca am sa traiesc vre-o data asa ceva pe nasul meu…..Mai mult nu mai spun ca nu are sens…

    irina 25 octombrie 2010 14:52 Răspunde
  • Noi de Halloween mergem la Teatrul National unde ne asteapta Magicianul cu un program special. Emi are costum de Jerry.

    Anemari 26 octombrie 2010 3:58 Răspunde
  • catintherain, iti trimit unul virtual, de aici 🙂

    amalia 26 octombrie 2010 14:29 Răspunde
  • Adnya, nu, orice putea sculpta, daca avea rabdare si inspiratie.

    amalia 26 octombrie 2010 14:30 Răspunde
  • Corinas, esti invitata mea!
    A fost frumos, intr-adevar, au creat o atmosfera placuta, ne-am prins toti in joc. In dimineata asta m-a apucat insa regretul ca, in loc de curcanul ala fantomatic, n-am incercat niste ravioli cu dovleac.

    amalia 26 octombrie 2010 14:32 Răspunde
  • Lola, ne-am dat batute, ceea ce nu se va mai intampla curand.

    amalia 26 octombrie 2010 14:33 Răspunde
  • Alina, oooo, pai daca va intalneam cu roba de Harry Potter, va luam definitiv acasa la noi. Ce mi-as dori sa ne mai vedem, cu roba sau fara!!

    amalia 26 octombrie 2010 14:34 Răspunde
  • irina, chiar m-am gandit la tine si la calatoria ta. Ohh, ce scena apocaliptica. Imi pare rau ca a trebuit sa treci prin asa ceva, sincer.

    amalia 26 octombrie 2010 14:40 Răspunde
  • Anemari, aveti planuri frumoase. Adelina va fi anul asta o Spanish Seniorita.
    Distractie placuta va dorim 🙂

    amalia 26 octombrie 2010 14:41 Răspunde
  • Amalia, Emi o sa mearga cu taticul lui la petrecere. Mami va fi la Paris. Sa ma ierti, merg la PAris in weekend! O sa scriu despre asta. Stiu ca nici tu nu ai vazut Parisul pana acum, de aceea imi cer iertare ca ma duc fara tine.

    Anemari 27 octombrie 2010 2:24 Răspunde
  • Amalia draga imbraca-te in vrajotare, suie-te pe matura si zboara cu Anemari la Paris… si daca e prea mult peste ocean, hai la mine ca am cumparat 300 de ciocolatele pentru copiii care vin la usa!

    CristinaC 28 octombrie 2010 2:29 Răspunde
  • Amalia, ce frumos va distrati voi…Ma uit la serialul ”Neveste de militari” si vad cat de serios se pregatesc ei pentru o sarbatoare, oricare ar fi ea – cu comitete de organizare si toate cele…

    camellia 28 octombrie 2010 10:02 Răspunde
  • Anemari, mi-ai facut-o, de data asta 🙂
    Te astept cu impresii la cald din Orasul Luminilor.
    Si iti spun, din nou, distractie placuta, chiar daca deplasarea cuprinde treburi profesionale.

    amalia 28 octombrie 2010 14:05 Răspunde
  • Cristina, e foarte tentant acum sa urc pe matura si sa zbor oriunde altundeva, caci de doua zile incoace The Windy City isi onoreaza renumele la cel mai inalt nivel de intensitate si numar de kilometri pe ora. Cred ca matura ar avea o propulsie grozava:)

    amalia 28 octombrie 2010 14:07 Răspunde
  • camellia, da, la organizare suntem printre primii, noi astia de pe aici (ma bag si eu, asa, in aceeasi oala cu poporul american, sa iau crema laudelor :))

    amalia 28 octombrie 2010 15:09 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title