No spring attached

Nu poţi lăsa nişte oameni care au suflat cinci luni în pumni de frig de la maşină până la birou să pice aşa, nepregătiţi, direct în braţele senzuale ale verii. Nu se face aşa ceva, nu e bine, nu e sănătos. Îi ameţeşti de cap, îi ameţeşti de picioare, îi ameţeşti de suflet. Rolul primăverii e de a deschide simţurile treptat, gentil, fin, fără pericole şi fără excese.

La început se răsfaţă o cracă, plesneşte un mugure, freamătă o frunză, râde o floare, prindeţi ideea. Nu azi ninge şi mâine explodează în drumul matinal al doamnei o tufă de liliac care îi sabotează complet obişnuita productivitate contabilă la hectar. Şi apoi poimâine culorile, mirosurile şi sunetele îşi ies complet din frâu, într-o nebuneală de vară în faţa căreia nici n-am apucat să dau cu mâna ca să găsesc cuiul în care să-mi atârn geaca matlasată.

Deci de aia era lăsată pe pământ primăvara, avea o funcţionalitate foarte clară de ajustare, n-a fost prost ăla care a inventat-o, a fost mârlan ăla care a înhăţat-o de talie şi, cu două, trei vrăjeli lipsite de creativitate a dus-o undeva departe, foarte departe, căci n-am mai văzut-o de patru ani bătuţi pe muchie.

Aşa că nu e de mirare că acum omul trece de la cojoc la bikini, şi de acolo mai departe, într-un proces fizio-chimico-emoţional pentru care comisia de evaluare a filmelor americane ar da un verdict care ar trimite copiii la plimbare sau chiar ceva mult mai grav.

Eu una nu mă uit în mod deosebit la meteo, în parte și pentru că de la finalul lui noiembrie încolo mă deprimă îngrozitor. Așa se face că iarna asta am dat gheața de pe geamuri dansând în jurul mașinii în haina de primăvară, dădeam gheața un minut, intram în mașină, dădeam gheața un minut, spuneam cuvinte irepetabile, dădeam gheața un minut, juram să mă mut undeva unde să stau numai în tricou cât e anul de lung, indiferent de anotimpuri. După ce a trecut frigul pentru oamenii normali, mi-am luat și eu haina de iarnă la servici. Bine că n-am luat-o și azi, că eram de pomină. Dar de două zile tot Chicago-ul vuia că miercuri vor fi 30 de grade, al treilea record de temperatură din istoria orașului de la poalele lacului Michigan, în sensul că numai de alte două ori a mai fost așa de cald la cinstita dată de 14 martie.

Și chiar așa a fost azi, 30 de grade bătute pe muchie.

Vara bruscă a avut însă efecte neașteptate. Printre cecuri și facturi, pe ecranul meu interior se derulau plimbări pariziene, băncile din parcurile Devei, florile sălbatice de la mal de Pacific, mă și mir că am fost așa de productivă și n-am smintit nimic din bunul mers al întreprinderii. M-a pus naiba să mă uit și să văd că teoretic urmează trei zile cu ploaie, sper să nu fie adevărat, așa cum n-a fost adevărat că iarna asta e cea mai grea din ultimii ani. Dimpotrivă. De când m-am mutat inocentă în Orașul Vânturilor, n-am avut nicio iarnă mai rezonabilă. Cum mie dacă îmi dai un deget îți coc șapte interpretări, am zis că fenomenul e o manifestare directă a faptului că Dumnezeu mă iubește și a înțeles că nu mai suportam nici fizic, nici psihic, o iarnă grea și a înțeles și că nu m-am putut muta de aici așa de repede cum aș fi vrut, datorită, bineînțeles, unor factori obiectivi.

Cu toate că habar n-am ce o să îmbrac mâine, îmi vine să spun că life is good and it will get better.