Aceasta este urarea cu care se incheie mesajul inregistrat care se difuzeaza din cand in cand in metroul new-yorkez. Indemnul de a fi alert se potriveste oricum de minune vietii si chiar numai vizitei in marele oras. Si atipit sa fii, culcusit intre iluziile tale, o plimbare pe strazile New York-ului te face mai alert decat ti-ai fi putut imagina. Ritmul te cuprinde, incepe sa iti curga prin vene si brusc te insufletesti, te schimbi.
Am fost numai ochi si urechi, pana si simpla plimbare cu unul dintre cine stie cate feluri de metrouri, este o experienta intensa. La dreapta mea sta o domnisoara subtire, frumoasa, imbracata bine. La stanga e un domnisor cu pantalonii aproape in vine, caruia ma fortez sa nu-i ghicesc modelul de pe pantalonii scurti de sub pantalonii lungi. Chiar in fata sta o doamna draguta, destul de blanda. Bineinteles ca aproximativ trei patrimi din poporul calator e cablat la feluritele dispozitive muzicale ce indulcesc naveta spre casa.
Mergem cu metroul M, apoi sarim in L, apoi sarim in numarul 6. Ne dam jos la 59 Street si scoatem capul intre un Louis Vuitton si inca un nume asisderea, pacatele mele, am uitat care. Traversam apoi avenuuri care mai de care mai domnoase, cu nume mai rasunatoare: Lexington Avenue, Park Avenue, 5th Avenue. Ne oprim la intersectia lui 59 Street cu 5th Avenue, exact unde se rasfata coltul de sud-est al legendei numite Central Park. Acolo stau aliniate calestile cu care te poti plimba prin parc, decorate cu buchete de flori artificiale si tinute in frau de carutasi pitoresti, unii din foarte fericii truditori care nu isi petrec tineretile si batranetile intre pereti de cubicul si tipete de manageri cu tintele de profit neatinse.
Avem norocul unei zile de toamna perfecte si in jurul pranzului parcul e insufletit de lume care se relaxeaza, unii stau pe iarba, altii isi mananca sandvisul, altii se plimba cu prietenii, cu familia sau cu cate un caine foarte simpatic. O doamna regreta sincer ca nu locuieste la Chicago, ca i-ar fi dat din cand in cand Adelinei catelusul sa il plimbe. Mereu trec grupuri de evrei, imbracati traditional, barbatii cu palarie, mamicile cu haine inchise la culoare, copii cuminti si disciplinati.
Am hoinarit prin jumatatea de sud a parcului, am dat tarcoale gradinii zoologice si apoi am urcat la pas pe 5th Avenue pana la Muzeul Metropolitan, care azi a fost inchis. Am avut chef de plimbare, de luat pulsul strazii, de privit pur si simplu oamenii, pentru ca e spectacolul care merita atentie desavarsita si produce incantare fara cusur. La vizita aceasta nu alergam prea mult dupa muzee dar tin sa ajungem la Metropolitan, ca sa imi intalnesc iubitele tablouri impresioniste, care stiu ca ma asteapta acolo. In rest vacanta o sa continue tot cu plimbari pe strada, cu poze, cu mese in cate un restaurant decent si gustos, cu bucurii simple si indestulatoare.
Si eu vreau sa vad celebrul Met ! 🙂 Si vreau si la Chicago, ti-am spus. O sa apuc, oare, in viata asta? Te pup, astept si mai multe poze!
Cum i-am spus si lui Anemari:superbe poze…..pana nu demult nu eram deloc interesat de ideea de a vedea Statele , nush de ce…probabil satula de povestile colegilor mei care au fost acolo cu „work and travel”
Acum , ma gandesc, ca poate peste muulti ani, cand o sa imi permit financiar o sa trec oceanul pentru o minima „experenta americana” fie ea si de vacanta…..
Ca si Corinas, imi pun intrebarea: oare o sa ajung vreodata, in viata asta, sa vad New York-ul? Uneori te invidiez Amalia! Apoi, imi aduc aminte cand spui despre dorul de casa si nu te mai invidiez. Pozele sunt minunate. Textele tale sunt minunate. Multumesc, ca imparti totul cu noi.
Corinas: eu zic ca o sa apuci. Putem incepe cu Chicago, pentru incalzire 🙂
irina: sa stii ca o vacanta merita, din toata inima ti-o spun.
Ema, ai dreptate, am trait si dor crunt, am trait si bucurii grozave aici, probabil proportia este undeva la 50/50, poate se inclina balanta la 51/49 si atunci vedem ce e de facut 🙂