Lunea in Central Park

Ne-am trezit destul de devreme dar ne-am invartit cam mult in jurul cozii si am plecat spre Manhattan pe la pranz.

Vroiam sa nu imi scape nimic, sa observ tot ce misca: raul, ramul, oamenii, energiile, hainele, cladirile, gardurile, copii, cainii, bonele, taxiurile, vitrinele, florile, inscriptiile, culorile. Din acest motiv pardonabil am umblat tot in salturi, ramaneam in urma sa fac poze, ma prindea rosul pe trecerea de pietoni, ma prindeau companionii de antebrat sa mai inaintam cate un block. Din entuziasm in entuziasm, asa, iepureste, am ajuns pe Fifth Avenue, la una din intrarile in Central Park.

Am avut noroc de o vreme careia nu ar avea ce sa ii reproseze nici cel mai afurisit calator. Parcul era plin, multi oameni stateau pe iarba si isi mancau pachetelul de pranz. Cuvintele de ordine erau: soare, relaxare si evrei. Am vazut dintr-o data zeci de familii de evrei imbracati in portul lor traditional, sobru, gri – negru. Femeile purtau pantofi fara toc, barbatii expuneau pitorescul mai multor tipuri de favoriti. Niciodata nu mai vazusem atat de multi evrei la un loc. Iti dadeau un sentiment fantastic de comunitate, de familie, de reguli, de ceva inchegat, unde nu umbli cu fofarlica. As fi vrut si eu, la un moment dat, sa fiu o fetita evreica, sa am cativa frati si cateva surori, si sa ma plimb cu toti prin Central Park, sub ochii atenti ai mamei, ai tatalui si ai bunicilor. Si sa ma intreb ce o fi cu turista aceea cu ochelari si tricou rosu, de se uita asa de dusa pe ganduri la mine. Si ce o fi cu nenea acela de cara un ruccsac intesat cu pulovare, nedezbarat de tacticile de lupta impotriva gerului lasat mult in urma, la Chicago. Dar n-am mai avut vreme de scenarii, caci Adelina intrase in vorba cu vreo sapte proprietari si proprietarese de caini adorabili, oferindu-se sa plimbe fiecare reprezentant din esicherul superior al sintagmei „viata de caine”.

Aparusera, molcome, calestile care ofera turul parcului.  Vreo cateva ne-au momit discret dar am preferam sa ne tinem, pentru moment, de strategia la pas. Am strabatut alene aleile parcului. Am intalnit in drumuri o echipa de filmare si, la un moment dat, era sa ma pomenesc, din neatentie, pe platou. Au sarit ca arsi vreo trei tinerei din corpul de paza si protectie, si m-au readus in perimetrul unde era permis cascatul gurii.

Dar cine avea nevoie de platoul lor, caci totul arata, oricum, exact ca in filme.

Am zabovit un pic la o terasa unde am mancat ceva scump, cred ca un covrig la suprapret, si am apucat-o apoi usurel pe Fifth Avenue in sus, spre Metropolitan. Muzeul era inchis lunea, am admirat numai fatada si cladirile de vis-a-vis, dintre care cea portocalie mi-a cazut cu cel mai autentic tronc.

Pot sa declar ca Dumnezeu ne-a confectionat o zi perfecta, cu materialul New-York-ului. Dupa hoinareala, beneficiind de acum inainte de sfaturi din categoria „insider trading”, am intrat intr-un restaurant cubanez si am mancat niste feluri care ni s-au topit in gura, fara sa smulgem gemete de pe credit card. Cu aparatul digestiv uguind de incantare, am iesit din nou in strada si am vazut ca peste oras se lasase o inserare calda, prietenoasa si la fel de vibranta ca ziua pe care o topea. Metropola nu pierduse nimic din viteza si parca mai castigase ceva in farmec si mister. Luminile se dezlantuisera prin zgaraie nori, ritmurile noptii ocupau firesc si tot mai complet vazduhul. Ne-am mai plimbat o bucata de vreme, fara sa ne gandim la ieri, fara sa ne gandim la maine. America e, in general, intinsa, calma, generoasa, orizontala (da, orizontala), neinghesuita, politicoasa. New York-ul e vertical, nervos, intens, zgomotos, potopit de oameni, potopit de arome, cu adevarat one of a kind.

In jur de ora 9 ne-am retras spre metrou si am ajuns inapoi la gazdele noastre, putintel obositi dar incarcati de poze si amintiri. In urma dezbaterilor, votului si redistribuirii rezultatelor, hotarasem deja sa ne incepem martea la Brooklyn Bridge.