Data trecuta am scris despre pui ca sa nu scriu iar despre dor. Caci cum pun pixul pe hartie sau unghia pe tastatura se dezmortesc toate faldurile dorintelor si ma trezesc ca un pasager de sareta care priveste cu groaza cum fiecare cal o apuca in alta directie. Dar astazi sunt fericita, caci tocmai mi-am prins in buchetul vietii o noua obsesie: cum ne pastram echilibrul?
Cum facem sa nu ajungem ca tanti aia din reclama, pe care o intoarce un nene cu cheia, ca altfel nu mai e in stare de nimic. Sarim peste faptul ca reclama spune ca medicamentul x te scoate din depresie (lucru pe care eu nu il cred) si ne napustim numai asupra discutiei care ar trebui sa lamureasca de unde ne tragem puterile ca sa mergem frumos inainte. Caci, toata lumea stie, s-a zguduit Grecia, statul New York este falimentar, azi maine vine si randul nostru, oriunde ne-am afla. Alegerile sunt tot mai grele, incepand chiar cu profesia. Sa faci ceva bine platit dar poate plictisitor sau sa te indrepti spre o slujba mult mai interesanta dar si oarecum mai nesigura? Sa te casatoresti cu baiatul ala dragut care ti-a adus flori la absolvire, de s-au topit in sentimente contradictorii toate colegele de camera, sau sa mai astepti ca poate apare altul, mai bine plasat pe scara sociala, financiara sau macar artistica? Cine iti garanteaza ca ti-ai ales bine profesia, cine iti garanteaza ca ti-ai ales bine omul sau galaxia?
Cine iti garanteaza ca dupa ce, in principiu, te-ai aruncat cu butoiul in Niagara, n-o sa-ti dai seama, prin toata sminteala apelor, ca, undeva, ceva scartaie? Ai la tine acele cu care sa crosetezi un nou echilibru? Mergem mai departe pe principiul ca numai realitatea dura si imediata conteaza sau lasam sa se strecoare si sa creasca si o nuanta sufleteasca fara de care concretul pare prea dezlanat si absurd? O mie de oameni, o mie de echilibre, nicio reteta sigura.
Lipsa de speranta loveste, paradoxal, cu furie, chiar si in tari mari, puternice, bine infipte in halca cu prosperitate a planetei. Pornesti masina dimineata si esti blagoslovit la prima cheie cu anuntul liniei telefonice dedicate celor carora li s-a urat cu viata. Depresia loveste cu putere si, aparent, fara sa tina seama de prea multe restrictii. Saracii sufera ca n-au, bogatii sufera ca au epuizat toate distractiile, parasitii suspina ca n-au fost destul de buni, cei care au parasit isi dau seama ca, totusi, croiala destinului se mai desira chiar si in mana lor. Iar fluxurile de stiri nu pun deloc umarul la veselia poporului global.
„Adesea, uitam ca a fi in viata este deja o fericire”. Mi-am subliniat aceasta fraza a doamnei Aurora Liiceanu, aparuta in Tango-ul de mai. Mi-a placut mult de tot si am promis sa tin cont de ea cand vor veni ceasuri prea incarcate de nostalgie. Pe vremea cand am inceput sa banuiesc ca as putea sa fiu si altceva in afara de un economist de nadejde, m-am inscris la un curs de psihologie si, in documentarile comise acolo, am dat peste un articol care spune ca daca esti nascut dupa 1945 sansele sa suferi de depresie sunt de zece ori mai mari decat daca te-ai fi trezit sa vii pe lume mai devreme.
Sunt adusi in atentie cinci factori care contribuie in ziua de azi la tristetile noastre: ruperea legaturilor cu familia noastra extinsa, dispersarea comunitatilor, un accent tot mai puternic pus pe bogatia materiala, influenta puternica a mass-media si o concentrare tot mai pronuntata pe propria persoana. Legaturile mele cu familia extinsa au devenit dupa emigrare un dezastru ambulant, in comunitatea asta care nu stie ca maioneza se face din ou nu m-am chiar lipit, bani am carait si eu ca vreau sa strang, stirile ma infunda cu succes in neliniste dupa ce abia reusisem sa surad, iar pe mine insumi e clar ca ma concentrez de vreme ce ma dau sistematic jos din carusel si scriu. Asa ca revin la obsesia proaspata: cum ne pastram echilibrul?
Cum (si cand) o sa renuntam sa pedalam in competitia „care vecin are faianta mai faina” si o ne oprim pentru un pic de odihna sub un tei ud?
de acord cu tine. fericirea e in noi si cu noi tot timpul. doar trebuie sa deschidem ochii, e la noi in curte, nu in curtea vecinului.
Bine scris articolul , si eu ma mai gandesc la lucruri de suflet mai mult ,si mai putin la cele materiale .Mi-a placut mult fraza doamnei Aurora Liiceanu .
Draga mea, cu faianta vecinului e mai usor sa ne consolam. Ce ne facem cand suntem in competitie cu propria noastra proiectie despre sine? Cand alergam gafaind de teama ca la finish, desi singuri in competitie, sa nu ajungem pe locul 2?
Un episod de 6 luni somaj prin 2000 mi-a zdruncinat fara nadejde sansa de a fi vreodata impacata cu mine. De atunci alerg neincetat dupa cursuri, perfectionari, universitati , cu teama in gand ca niciodata niciodata sa nu mai fiu balast pe piata muncii. Criza asta economica a venit tocmai la timp ca sa-mi spuna „Ti-am spus eu!”
Cu tupeu o sa-mi permit sa adaug la fraza D-nei Liiceanu: „a fi in viata si a fi sanatosi”. E o binecuvantare sa te poti da jos din pat singur dimineata, sa-ti poti pregati de mancare, sa ai ocazia sa te duci la o slujba pe care o urasti mai mult sau mai putin.
Cum iti pastrezi echilibrul… O sa-ti spun aici cum mi l-am regasit eu in momentele cele mai negre ale mintii si sufletului meu.
Viata noastra este urmarea alegerilor care le facem – asta stiu ca o stii fara sa ti-o spun eu, dar face sens in deschidere.
Apoi, in viata sunt lucruri care depind de noi si alegerile noastre si lucruri asupra carora nu putem avea nici o influenta. Atunci cand te deprima ceva asupra caruia nu poti face nimic, e bine sa dai din umeri si sa-ti spui ca fiecare generatie a trecut prin greutati de tot felul si ca bucurosi le-om duce toate. Dar daca subiectul tristetilor noastre este rezultatul unei alegeri personale, putem face ceva sa indreptam situatia. Poate nu vom atinge perfectiunea, fericirea absoluta, dar poate putem face ceva sa ne simtim mai bine.
Marea problema este sa recunoastem sincer, brutal de onest, in sinea noastra: ce ne face nefericiti? caci altfel nu stim ce trebuie sa schimbam.
Pe scurt: poti influenta ce te nemultumeste?
NU —> atunci get over it
DA —> do something about it
simplu.
Iar despre competitie… don’t get me started :)) :))
Unii pot, altii nu. As putea sa adaug pe linga sa fii in viata si sanatos, si sa ai ochi sa vezi asta. Zi de zi. Cum ziceam: unii pot, unii nu.
Altfel, statisticile cu oameni fericiti sunt la fel de demne de crezut ca si alte lucruri pe care le citesti in ziare – chestiuni scrise de oameni carora „le atirna creierul intr-o parte”. Uneori:)
pupam.
Insemnarea ta mi-a amintit de ceva scris de un fost coleg de scoala generala pe unul dintre acele „caiete de amintiri”. La intrebarea: ce iti doresti cel mai mult pentru viitor?, el mi-a scris: sa duc o viata echilibrata… Mi s-a parut neobisnuit, pentru 13 ani, sa gandesti asa, dar, vai, cate dreptate avea!
Si, daca tot vorbim de capra vecinului, invidiez oameni pentru echilibrul lor in fiecare zi. Si am incercat, la randul meu, sa mi-l iau si din ceea ce fac, si din alta persoana, si din profesie, si din hobby-uri…si parca mereu lipsea ceva, ceva care sa reduca raza oscilatiilor mele intre plus si minus. Am renuntat de o vreme si incerc doar sa nu ma judec prea tare nici pentru marile bucurii, nici pentru excesele de deznadejde.
Mi-e dor de tine, Amalia, mi se pare ca ne-am intalnit, cumva, in alt veac.
Echilibru?! Nu stiu ce inseamna. Am pierdut de mult orice urma de ratiune si pace sufleteasca. Uneori imi miroase a liniste si cu greu recunosc mirosul. Nu-mi amintesc ultimii ani din viata mea. Se amesteca toate, imi vajaie urechile si singura placere autentica e visul.
De asta scriu cu atat de multa placere, pentru ca vin completarile care ma incanta si ma ajuta sa vad clar. Caci pana la urma si acesta este tot un echilibru, intre ce iti deslusesti singur si ce poti descoperi cu ajutorul celor din jur.
Alina, asa e, cred ca si deschisul ochilor se invata pana la urma incet, cu rabdare.
Ne e dor de voi, de patru ani tot zicem ca (mai) venim.
Iulia, parca bucuriile materiale se epuizeaza prea repede, atingi un prag si apoi trebuie sa reinveti sa te lasi fermecat de maruntisuri.
Anemari , stiu ce spui 🙂
Lola, ti-am citit de multe, multe ori mesajul si curand il aplic 🙂
Si cand uit il citesc iar.
Donazz, pupam back si welcome:)
ca de obicei, bag la cap, pentru ca merita.
Anda, aveam amandoua umbrele de dantela si calatoream sistematic in Franta, cu acelasi tren.
MR, visul nu ajunge, trebuie sa scuturi realitatea, sa-i mearga fulgii. Mi-au placut mult gandurile tale despre Bucuresti.
Patrund in „casa” ta cu scuzele de rigoare ca ocup prea mult loc dintr-o data,dar, intelepciunea vorbelor de mai jos spun mai mult decat as vrea sau as putea eu …..
„Viata e ca o cafea buna
Un grup de oameni de succes in apogeul carierei lor, toti avand joburi si pozitii de vis, masini si case au facut o vizita unui fost profesor din facultate. Discutia a alunecat treptat spre cat de stresanta si obositoare e viata zi de zi.
Profesorul i-a intrebat daca vor sa bea o cafea buna si s-a intors din bucatarie cu vas mare plin cu cafea si o multime de cesti. Unele erau din portelan fin, altele din sticla, plastic, unele aratand normal, altele foarte delicate si scumpe, unele cu insertii aurite, altele cu toarta ciobita, si i-a rugat pe fiecare sa se serveasca.
Cand toti aveau cate o ceasca de cafea in mana profesorul le-a zis :
Daca ati observat fiecare dintre voi a pus cafea in cate o ceasca scumpa si fina lasand cestile simple si ieftine goale pe masa. E normal sa vreti ceea ce e mai bun in viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului pe care il aveti zi de zi.
Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust. Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. In cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau in alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt inauntru. Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti. Si apoi ati inceput sa va uitati la ceasca celuilalt gandindu-va ca e mai frumoasa decat a voastra.
Viata e ca o cafea buna : jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia in societate sunt cestile. Doar ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA.
Hainele pe care le avem, pozitia in societate si banii nu inseamna viata.. Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce inseamna viata. Din contra majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.
Cateodata concentrandu-ne doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua.
Savurati cafeaua, nu cestile! cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiriciti oameni sunt cei care stiu sa se bucure, cat mai mult de ceea ce au, in momentul prezent si asfel isi fac viata sa fie mai frumoasa..”
Sa ne lumineze Dumnezeu sa simtim din nou gustul „cafelei” si sa reusim sa patrundem vorbele intelepte ale doamnei Aurora Liiceanu.
Mi-e prea teama sa zgudui realitatea, dar reusesc sa gasesc frumusetea in orice. Probabil de aceea Bucurestiul meu difera atat de mult de al altora. Si poate ca fara sa stiu, asa imi gasesc echilibrul. Dar mai e mult pana departe.
Hey, Amalia, cand am citit ce ai scris m-au ajuns lacrimile si m-am gandit ca desi nu am nimic important de spus, ar trebui totusi sa iti sciu macar ca sa te salut ca pe un tovaras de tristeti ; ti-am mai spus ca ma bucur sa ma intalnesc cu gandurile tale, e mangaietor pentru mine; totodata stiu insa ca tristetea nu mi-a dat-o Dumnezeu, ca El m-a facut pentru bucurie si ca daca ma las prada usoara tristetii e fiindca uit ca puterea din mine nu e de la mine, tot de la El e; stiu de asemenea ca nimic nu are loc in viata noastra fara un sens si ca toate bucuriile si tristetile sunt menite sa-mi faca sufletul mai rabdator, mai bogat si mai luminos, deci mai fericit; si totusi, desi stiu care-i calea catre pacea din sufletul meu, nu sunt suficient de vrednica pentru a merge pe ea, nu pe langa, nu razna pe coclauri; ma poticnesc, cad, ma ridic, ma supar pe mine, ma scald usor in confortul plansului de mila mea, iar ma scutur, iar mai merg, iar cad si tot asa de cand ma stiu; ca daca ma uit in urma, am fost sora proasta de buna a depresiei inca de pe vremea primelor mele amintiri, chiar daca atunci nici nu visam ce mi se-ntampla! Speranta mea sincera e ca sunt si eu ca toti oamenii, plina de slabiciuni si de vise si ca e normal sa nu merg drept pe cale, ci doar sa aspir la asta! Si ca nu o sa mai fiu galbena de invidie la gandul ca ia uite, ce bine si fain o mai duc cate altii, ca sunt mai destepti, mai frumosi si mai procopsiti si mai drept-mergatori in viata! Pentru ca mereu o sa mai fie altii mai si mai si mai si mai! Si pentru ca de-atata uitat la ce bine-i pe la ei si ce vai steaua mea-i pe la mine, uit sa ma bucur de darurile pe care mi le-a facut Dumnezeu! Asa ca o sa ma intalnesc cu ai mei, rude de sange si rude de suflet, cat voi putea de ades si o sa ma tin aproape de Dumnezeu cat voi putea de mult! Caci dupa toata viata mea plina de poticneli am ajuns la concluzia ca pacea din suflet mi-o da iubirea si nu ma pot abtine sa nu ma gandesc ca daca eram otzarishica mai atenta aflam asta demult, citind ce a spus Domnul Iisus, cand a zis ca ne da Lege Noua, sa ne iubim intre noi asa cum ne-a iubit El pe noi! Si totusi, cum ti-am mai spus, desi am aflat care-i calea, tot nu ma pot tinea pe ea! Du-te in vizita la ai tai si fii sigura ca ai ales intotdeauna ce a fost mai bun si mai bine pentru ca, independent de vointa ta, nu ai fost niciodata singura cand ai ales! Dumnezeu sa te apere mereu!
…”o mie de oameni, o mie de echilibre”- bine spus .Nefiind vorba de echilibrul din legile fizicii ,asta despre care vorbim este o chestiune relativa .Cred ca pe fiecare in parte ne echilibreaza altceva.Ne-or mai trebui alti 20 de ani sa renuntam la competitia ”care vecin are faianta mai faina” pentru ca, pe aici pe la mine acest concurs abia a inceput. Ce este perimat in vest , in Romania este de actualitate .In rest, pot sa-ti spun ce m-a echilibrat pe mine dimineata : o ceasca de cafea , bauta pe terasa in miros de trandafiri, crini si tei infloriti . O saptamana ”echilibrata”.
deniss, bine ai venit.
cred ca si treaba cu ceasca si cafeaua e tot o problema de… echilibru. Am trait multa vreme cu convingerea ca numai cafeaua conteaza dar astazi inclin sa cred ca si ceasca e importanta, asa, un pic 🙂
Monica draga, asa e, fiecare vede un alt Bucuresti, un alt Cluj si un alt Chicago. Poate iti acorzi timp sa simti si sa te bucuri. Asta mi se pare ca devine cel mai mare lux.
Marinela, iti multumesc pentru mesaj. Foarte interesant, de cele mai multe ori sunt convinsa si eu ca nu am fost singura in nicio alegere dar uneori e, totusi, destul de greu.
camellia, mare dreptate ai. Totul e sa gasim ce ne multumeste pe noi si sa nu uitam sa bem cafeaua in miros de flori. De multe ori o beau in fuga, ca sa ajung la tren 🙂
Iti doresc si tie o saptamana buna, am auzit ca in Romania e foarte cald.
Am gasit pe „Gandacul de Colorado” un articol care parca e scris de mine pentru tine si toti ca tine care mai visati idilic la Romania. E cam lung dar sa stii ca nu exagereaza(prea tare). Daca vrei sa te vindeci de dor vino aici si incearca sa lucrezi doua luni, nu doar in vizita. Deci iata:
Rămasul şi întorsul în ţară
Scris de Unknown Luni, 14 Iunie 2010 20:53
Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti – ca şi mine – o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu „gipane” supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea.
Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!… Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă – mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră – par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.
Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin. Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care „se descurcă” e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care „e bine şi aşa”, se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile – adînci, bărbaţii – aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.
De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi.
Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.
Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.
Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind.
Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor. Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi.
Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.
Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie
să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă
singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul – fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în
dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă.
Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît „dincolo” la preţuri mai mari decît „dincolo”, la salarii mai mici decît „dincolo”.
Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor
produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai repede.
Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că „nu e drept”. Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e
de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea
puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor.
Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar – dacă-mi permiţi metafora – la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare.
Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani
şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.
Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe
revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste
condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi
povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine.
Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.
Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt,pa si alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există. A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.
In concluzie cauta sa invingi acolo unde esti si sa vii aici doar in vizita. Contabilitatea e intradevar arida dar iti asigura traiul zilnic si libertatea de a te ocupa in restul timpului de pasiunile tale, de a te realiza prin aceste pasiuni. Nimic nu te impiedica sa te apuci serios de scris si sa publici. In timpul pe care-l pierzi cu tanjitul dupa Romania ai putea sa muncesti la un roman poate chiar inspirat din experienta ta de viata. Acesta ti-ar umple viata si ti-ar da satisfactiile ce nu ti le ofera acum profesia. Am o prietena medic, prolifica scriitoare, care le-a imbinat minunat pe ambele si acum la pensie a ramas cu scrisul.
Deci lasa lamentarile si apuca-te de lucru caci pastilele tale din blog nu-mi ajung nici pe o masea.
Cu drag, Mioara Stoicescu
Multumesc mult pentru ganduri. Nu mai mi-e atat de dor de Romania, asta pentru a inceput sa-mi fie foarte dor de Europa de Vest 🙂