Sindromul turbarii de calatorie

Foarte pe scurt, cand plec de acasa sa vizitez locuri care imi plac pana la lacrimi, vorba poetului (pana la lacrimi mi-e draga viata), se petrece urmatorul fenomen: turbez. Nu te mai poti intelege omeneste cu mine, ma scutur de haturile logicii, raman in urma, fac poze, sunt in pericol sa ma calce masinile, sa ma calce calestile, sa ma ia politia. Co-drumetii mei isi mai fac pomana, se intorc dupa mine, mesteca din buze si ma trag de cate un brat dupa ei. Uneori sunt iritati, alteori schimba doar priviri in care scrie, negru pe alb: las-o si pe ea sa-si faca damblaua, ca in general e fata buna, numai cand calatoreste se comporta irational.

Asa se face ca luni dupa-masa am dat piept in piept cu un domn care pazea feroce platoul de filmare amenajat in Central Park pentru un show TV numit, dupa cum am putut citi pe spatele scaunului regizoral, Gossip Girl. Fara sa bag de seama ca existau niscaiva jaloane de delimitare intre personalul artistic si personalul cascator de guri, m-am trezit ca am inaintat un metru si ceva pe teritoriul artistic, unde inca nu apartin. M-am scuzat intr-un fluviu de I’m sorry si am dat in marsarier pietonal pana la locul de unde puteam asista nederanjata la filmari.

Apoi n-am mai rezistat, m-am strecurat printre cativa copaci si am incercat sa fotografiez prin frunzis drama din platou, caci ceva imi spunea mie ca e o drama, pentru ca vedeam un baiat si o fata care stateau de vorba, conform scenariului. I-am incadrat cum s-a putut si cand sa apas pe buton am vazut ca imi aparuse pe ecran si o veverita, incurcata in rutinele cotidiene de acest echipaj invaziv de filmare. Ceea ce a iesit poate fi vazut mai jos.

E drept ca protagonistii gossip-ului, acolo, in stanga, sunt un pic mai estompati, dar priviti in dreapta, la mandretea de veverita urbana, cu sumarul gandurilor intiparit pe mutrisoara: ia uite la oamenii astia, iar filmeaza, iar imi blocheaza vizuina, nu-i inteleg, ma plictisesc si, sincer, ar trebui sa vada si ei ca vine toamna si e timpul de umplut scorburile cu una, alta.

Dupa episodul cu parcul, alergatura de placere prin New York a continuat toata saptamana, picioarele au umblat in legea lor, purtandu-ma prin locuri grozave, despre care pana acum doar am auzit, pe care  doar mi le inchipuiam. Capul a acceptat numai complicitatea bratelor si a camerei forto, anii mi s-au scuturat de pe umeri si parca tocmai venisem pe lume, cu rezervele de uluire intacte, cu hambarele de bucurie pline ochi, mai sa le sara acoperisurile. Uitam sa mananc, imi aminteam numai spre seara, cand se aprindeau luminile prin zgaraie nori si cand oamenii de pe strazi deveneau si mai incredibil de multi, si mai incredibil de vii. Apoi eram gata sa pornesc mai departe, desi trebuie sa recunosc ca de miercuri incolo au inceput sa ma cam doara picioarele.

Deveneam fioroasa numai daca auzeam ca vreun drumet indraznea sa se planga de oboseala si isi cerea dreptul la obsteasca odihna care urmeaza in mod normal dupa plimbari de cate sapte sau opt ore. Tot luni a fost cat pe-aici sa iau jugulara partenerului de calatorie, pentru ca a insistat sa mergem la metrou si de acolo spre casa temporara, in loc sa ne mai taraim cumva si pana la Times Square. Pe mine parca ma sapunisera oamenii din Star Gate sau Star Treck cu vreo substanta din aceea interstelara, cu care combati epuizarile pamantene.

Sincer nu stiu de la ce mi se trage aceasta metamorfoza, in fond oamenii calatoresc in mod curent in zilele noastre si cei mai multi nu au nevoie, cum stiu ca as avea eu, de o placuta legata de gat, purtand inscriptia: pierdut simtul masurii, aducatorului nici cea mai mica recompensa.