From California, With Love

In dimineata asta asta am zburat 3000 de kilometri de la Chicago la San Francisco.

N-am stiut ce sa-mi pun in bagaje, caci cat au fost toamna, iarna si primvara de lungi m-am luat de gat numai cu temperaturi care gadilau scara la marcajul zero grade. Sa-mi iau geaca rosie, devenita intre timp oficial a doua piele? Sa-mi iau haina scurta neagra, dupa a carei plimbare pe bulevard tanjesc de nu-mi mai amintesc cand? Sa fiu obraznica si sa pun in valiza geaca subtire de blugi? Aseara, de fapt azi, la 2 noaptea, inca nu hotarasem. Am dormit pana la 5 dimineata, cand m-am trezit si le-am luat cu mine pe toate trei. Am trecut in goana prin aeroport, de fiecare data uit si imi reamintesc cat poate fi de mare. M-am relaxat dupa vreo 3 kilometri, la poarta de imbarcare. Da, pe panou chiar scrie San Francisco. Chiar plec. A fost primul moment al zilei in care m-a inundat o fericire completa.

In avion am stat pe ultimul rand de scaune din dreapta, exact in aceeasi pozitie ca si cand am decolat prima data spre America. Ia uite, asta tine minte si scaunele pe care sta in avion, vor spune cinicii, ceea ce e absolut in regula,  caci nu s-a nascut inca omul care sa ma poata amari azi. Am nu doar un hublou in avion, ci doua. Lumea urca si se aseaza foarte eficient la locuri, totul merge repede, decolam la timp. Ne ridicam deasupra orasului si a zgarceniei gradelor de la sol si vocea relaxata a capitanului, ca orice voce de capitan, ne ureaza bine am venit la bord si ne lamureste ca zborul dureaza patru ore si douazeci de minute. Desi suntem deja sus, totul apare inca destul de intunecat.

Dupa o ora si jumatate, timp in care eu am mancat din punga mea un sendvis iar altii, nu multi, au mancat din punga liniei aeriene tot un senvis, doar ca un pic mai mare si platit cu cardul, vad ca afara s-a inseninat. Norii nu mai sunt burzuluiti ci albi si pufosi si jucausi, si deasupra lor straluceste revigorant un cer saturat de lumina. Primim apa, suc si cafea, iar bauturile alcoolice se platesc. Cu sucul de portocale intr-o mana si cafeaua in alta, privesc pe hublou si marchez al doilea moment rotund de fericire.

Dupa o vreme, norii isi schimba consistenta si lumina se zgarceste iar. Resemnata, ma apuc de citit. Aflu dintr-o revista ca peste Golden Gate se poate merge si cu bicicleta inchiriata, dar vantul este de multe ori destul de puternic. Mai culeg cateva informatii din revista liniei aeriene, mai rasfoiesc cate ceva adus de acasa si, dintr-o data, vazduhul se lumineaza si sub noi calatoresc munti inzapeziti, urmati de intinderi inimaginabile de pamant sterp, trist, dezolant. Pe ici pe colo vedem niste cercuri mari care nu stim ce sunt si portiuni cu pamant rosu, ca in filmele cu cowboy. Imi uit privirea pe geam. La un moment dat e rasplatita cu un lac imens. Din pacate nu avem, ca la cursele internationale, o optiune prin care sa putem vedea din cand in cand pe ecrane itinerariul. Ne apropiem de destinatie. Norii s-au imbulzit si apoi s-au rasfirat, iar prin sparturile lor vad verde. E ca si cum un taur ar vedea rosu. Verde, verde, mult verde. Incepe coborarea si stewardesa, altfel foarte draguta, imi spune sa inchid aparatul foto. Il inchid dar il mai deschid de cateva ori, nu pot sa ma abtin. Nu ma vede si ma simt bine, ca un copil rau care nu a ascultat de cei mari dar care stie ca a avut dreptate.

Aterizam in California.

Vad pe hublou dealuri verzi si stiu ca sunt pe muchia celui de-al treilea atac de de fericire.

Nici nu apucam bine sa iesim din avion si deja suntem in cladirea terminalului 3, in aeroportul international din San Francisco. San Francisco!! Nici un nume nu mi s-a parut vreodata atat de plin de promisiuni.

Ajungem repede la tren, simpaticul BART, fara Simpson. E o combinatie intre tren si metrou, e foarte larg si confortabil. Pe drum sunt in mare pericol, caci vad dealuri ci si culori. In fata acestei combinatii nu pot garanta nimanui nimic, un nou atac de fericire se poate adauga oricand in buchetul vietii. Flori!!!, izbucensc pe neasteptate cand trecem pe langa un perete imbracat in flori bogate, roz. Spre norocul meu, trenul merge mai mult pe sub pamant. Cand ajunge din nou la suprafata vad case albe sau colorate. Am sentimentul coplesitor ca am ajuns in alta tara si, chiar daca s-a pastrat, intamplator, aceeasi limba, spiritul si vibratia s-au dat peste cap in sensul dorit de mine.

Scot capul din iesirea de la metrou. Vad cladiri normale, nu zgaraie nori. Vad culori. Am o foame incredibila de culori. Un tramvai portocaliu! Ajungem la hotel, ne reimprospatam fortele si pornim in oras.

Desi suntem la cinci minute de mers pe jos de unele dintre cele mai luxoase magazine din centru, pe strada intalnim multi oameni mai boemi decat le face chiar lor bine. Unul zbiara la mine watch out where you go, lady, iar eu il onorez cu un puternic si sincer verbalizat sorry. Imi pare rau ca e asa de necajit. Trecem la langa cladirea ziarului San Francisco Chronicle. Intram intr-o cafenea pentru apa si licoare calda de trezire si continuam pana la locul unde poti urca in cable cars, vagoanele deschise care se deplaseaza unul cate unul pe sine si care sunt singurul monument mobil al Americii de Nord.

In jur de o suta de oameni asteapta la rand sa urce in vagoane dar totul merge destul de repede si, mai ales, foarte pitoresc. Pitoresc. Acesta este cuvantul pentru San Francisco. Pitoresc. Este unul din locurile in care bucuria ca esti viu se revarsa in inima cu o frecventa si o intensitate coplesitoare. Esti viu si poti urmari cum platforma rotunda numita Powell Street Turnaround se roteste cu tot cu vagonul si ii schimba acestuia directia de mers. Apoi lumea urca si vagonul colorat mai asteapta putin ca macazul sa fie schimbat manual. Pornim pe strada in panta, urcam, urcam. Nu banuiesc ce e dincolo de orizont. Aflu repede ca e o risipa de panorame pitoresti lasate total prada ochilor si inimii mele.

Facem drumul pana la Fisherman Wharf cu cable car-ul. Urcam, coboram, facem la stanga. Masinile asteapta cuminti si neiritate dupa noi. In cable car sunt doua persoane “din partea casei”, unul in partea din fata, unde e deschis si sunt doua bancute si altul in partea din spate, unde dupa fiecare statie trage de o sfoara si suna un clopotel. Alt atac de fericire. Sa fie asta paradisul? Nu-mi mai amintesc faptele bune care ar fi putut sa ma aduca aici.

Coboram la Fisherman Wharf, ne plimbam pe cateva dintre vapoarele si barcile ancorate la tarm. Mergem apoi pe jos pana la Pier 39, locul in care leii de mare ies din apa si lenevesc cu familia pe pietre, la soare. Zona Fisherman Wharf – Pier 39 e plina de restaurante si magazine cu tot felul de grozavii turistice, imi pare pe alocuri un Costinesti mai mare. Si miroase exact la fel.

E aproape seara, se face frig, ma dor picioarele si la cable cars coada in sens invers e din nou de zeci de persoane. Dar, cum tot patitul e intelept, urcam pe jos o portiune din Hyde Street, pana intalnim Lombard Street, renumita strada intortocheata si plina de flori. Panorama de acolo pare o alta felie de paradis. Promitem sa mai ajungem inca o data acolo.

Urcam in vagonul vessel si calatoresc practic imbratisata cu un cuplu de francezi, o ea si un el. E aglomerat dar toata lumea e vesela si cei care conduc cable car-ul ne spun pe unde trecem, pentru cine nu stie bine drumul. Toata lumea povesteste si rade. Eu ma ciupesc, poate sunt la munca si am adormit cu capul pe birou. Cativa oameni calatoresc agatati pe scari, de fapt asta e un fel de cireasa de pe tort. Ajung la hotel, intru in pat, inchid ochii si vad strazi in panta, case albe si pastel, golful albastru si dealurile verzi.

Ma ridic si va scriu.

Imi vine sa iau California in spate si sa trec pe la fiecare dintre voi, ca ne infruptam cu toti din ea.