Cu pachetul la psihiatru

Năravul de a trimite mărfuri de colo colo pentru satisfacerea nevoilor reale sau închipuite ale oamenilor reprezintă unul dintre pilonii eşafodajului numit economie mondială (am început frumos?). Un pui simpatic al acestui nărav este obiceiul de a expedia câte în lună şi în stele spre cei rămaşi acasă, în parte datorită dragostei şi a dorinţei de a le face o bucurie, în parte datorită subtilităţilor economice şi a încercării de a furniza unui părinte, frate, unchi sau bunic anumite articole pe care şi le doreşte cu căldură dar nu le poate achiziţiona chiar acum şi, în parte, datorită nevoii irezistibile de a compensa absenţe de ani – lumină cu un batic, o bomboană sau o botină din Vest.

În jurul diverselor sărbători, dar mai ales în preajma celor religioase, rubricile din Excel care înregistrează veniturile companiilor ce au avut inspiraţia de a vârî în obiectul de activitate transportul internaţional containerizat de mărfuri, explodează sub presiunea tarifelor încasate. Toată lumea trimite ceva pentru toată lumea. M-am înfiinţat şi eu într-una din zile, să-mi trimit jumătate din avere să mi-o ţină mama pe balcon, până îmi vin în fire şi decid pe care parte de Atlantic să îmi fac de cap de acum înainte. Am găsit cutii de carton, le-am burduşit cu agoniseala, am ignorat strângerea de inimă că, uite, o trimit departe de mine, am înfăşurat totul cu bandă adezivă din cea mai plină de promisiuni de garantare a integrităţii mărfii şi am purces spre locaţia unde se strângeau expeditorii.

Dăduse puţin frig, căci Vara Indiană e intercalată cu şfichiuiri ale sezonului de toamnă – iarnă, cel puţin dimineaţa. Am parcat în lotul regulamentar, am descărcat cutiile şi am stat cuminte la rând. Eu, care îmi recunosc printre păcate şi nişte nefericite grăunţe de perfecţionism, îmi făceam probleme că nu am împachetat numitele cutii suficient de estetic şi de regulamentar. Că poate scotch-ul nu e bun, că poate cutia nu e nu ştiu cum, chestii din astea care nu te lasă să trăieşti şi să înfloreşti liniştit. Restul lumii era mult mai relaxat, pesemne oamenii mai trecuseră cu bine prin acest procedeu şi putea zâmbi la cameră. Cum şedeam eu, aşa, sfioasă, lângă cutiile mele, am început să observ intimităţile logistice ale colegilor de acţiune sufleteasco-patriotică.

Domnii mei, doamnele mele, diversitatea mărfurilor şi a ambalajelor nu numai că m-a uimit, putem spune că m-a lăsat fără replică. Cineva trimitea spre patrie o scară de zugrăvit. Un altul o maşină fâşneaţă de tuns iarba. Un altul scule pentru toate treburile domestice care s-au inventat sau încă nu s-au inventat pe faţa pământului. La secţiunea „ambalaje” campion absolut a fost expeditorul care înhăţase de la magazin două tomberoane din acestea în care, în viaţa civilă, punem gunoiul. Erau curate, nici vorbă de altceva, virgine şi numai bune de îndesat în burta încăpătoare a containerului. M-am dat mai înspre ele, că dacă o să-mi vină vreodată ceva de hac asta o să fie curiozitatea patologică, şi am citit adresa scrisă frumos pe capacul fiecărui tomberon. Când am văzut că pe cartonul de identificare apare nici mai mult, nici mai puţin decât strada Gojdu din Deva, am hotărât instantaneu să spun că sunt din zona Caraş Severin. N-am rezistat însă să nu întreb dacă stăpânul recipientelor negre de plastic a mai practicat acest sport intercontinental şi când că mi-a spus că sigur că da, trimite de nici nu-şi mai aminteşte când tot felul de bunuri, am simţit cum pieptul mi se eliberează din strânsoarea anxietăţii de separaţie. Deci nava n-o să fugă cu cărţile şi revistele mele.  

Liniştită, cu inima uşoară, m-am dat puţin înapoi, suficient cât să intru în aria informaţională de acoperire a unui tip excesiv de sfătos, care trâmbiţa oricui se întâmpla să caşte gura spre el, că uite, de Sărbători merge cu familia în România şi, ca să stea liniştit şi să petreacă un concediu rotund şi ferit de insatisfacţii, îşi trimite de aici tot ce va consuma pe glia strămoşească. Tot!! Inclusiv bulion, pamperşi şi hârtie igienică. Doamnă, zice el, am făcut un calcul şi ies mai bine aşa. Îhîîîî, am semi-articulat eu, căci momentan nu-mi puteam recupera coerenţa. Pamperşi? Poate că da! Bulion? Poate că da, poate că nu! Dar hârtie igienică???? Din America????? Pentru cinci săptămâni??????

Să nu uităm că la costul marafetului se adaugă şi tariful de transport, care, şi el, se acumulează. Ca să nu mai vorbim despre bătaia de cap. Şi, între noi şi toţi cei care ne spionează fie vorba, cât poate să coste budigenica pentru un sejur de o lună şi un pic? Dacă după nu ştiu câţi ani de America nu poţi merge la ţara-mumă să cumperi, relativ relaxat, necesarul de suluri pentru a menţine standardul dorsal din ţara de adopţie, atunci las-o în jale de transhumamţă şi nu te mai duce nicăieri.

Doamnă, am calculat eu, s-a ambalat el în teorii economice, ca răspuns la mixtura de uimire şi silă din vocea mea recăpătată: “Trimiteţi hârtie igienicăăăă???”. Da doamnă, ies mai convenabil. Pesemne băgase el în ecuaţie felurile variabile, între care menţionăm preţul unitar al sulului, o estimare a cât mâncăm, o estimare a cât c*căm, durata vizitei şi, mai ales, plăcerea de a mărturisi verişorilor primari că hârtia din România nu-i mai satisface obiectivele din nivelul de trai. Sigur că nici mie nu mi-au dispărut chiar complet sechelele psihice provocate de întâlnirea repetitivă cu sulul din cabina din grădină, dar dacă se întâmplă şi se întâmplă, am observat că, în general,  supravieţuiesc. Poate era bine să îl anunţe şi pe el cineva, pe unul dintre mobile, că acum şi plaiul natal e împânzit de supermarket-uri care abia te aşteaptă să aterizezi ca să îţi satisfacă toate capriciile, inclusiv cele dorsale. Dar, pe de altă parte, e adevărat că nu e uşor de ţinut piept asaltului consumerist al satului, când trebuie să ieşi şi tu cu ceva internaţional la înaintare ca să contracarezi onorabil faptul că vecinul de peste gard nu îşi mai poate sufla nasul decât în batiste igienice cărate din Renania de Nord – Westfalia.

În fine, am revenit la bătăile mele de cap, lăsându-l pe om să se ocupe de ale lui. Doamna de la facturare, care smârgălea repede cu pixul conţinutul coletelor, a ridicat, intrigată, capul din registrul de casă al domniei sale şi atunci, ruşinată, am adăugat repede că trimit şi bomboane pe lângă calabalâcul intelectualicesc. Gata, mi-au aruncat cutiile în grămadă, m-am întors şi am plecat. Mă rog să dea Domnul vânt bun navei şi inspiraţie căpitanului, ca toate mărfurile noastre de trup şi suflet să ajungă pe la destinaţii fără peripeţii ce ar putea să afecteze confortul şi fericirea clipelor ce vor veni.