fbpx
„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Cu pachetul la psihiatru

de

Năravul de a trimite mărfuri de colo colo pentru satisfacerea nevoilor reale sau închipuite ale oamenilor reprezintă unul dintre pilonii eşafodajului numit economie mondială (am început frumos?). Un pui simpatic al acestui nărav este obiceiul de a expedia câte în lună şi în stele spre cei rămaşi acasă, în parte datorită dragostei şi a dorinţei de a le face o bucurie, în parte datorită subtilităţilor economice şi a încercării de a furniza unui părinte, frate, unchi sau bunic anumite articole pe care şi le doreşte cu căldură dar nu le poate achiziţiona chiar acum şi, în parte, datorită nevoii irezistibile de a compensa absenţe de ani – lumină cu un batic, o bomboană sau o botină din Vest.

În jurul diverselor sărbători, dar mai ales în preajma celor religioase, rubricile din Excel care înregistrează veniturile companiilor ce au avut inspiraţia de a vârî în obiectul de activitate transportul internaţional containerizat de mărfuri, explodează sub presiunea tarifelor încasate. Toată lumea trimite ceva pentru toată lumea. M-am înfiinţat şi eu într-una din zile, să-mi trimit jumătate din avere să mi-o ţină mama pe balcon, până îmi vin în fire şi decid pe care parte de Atlantic să îmi fac de cap de acum înainte. Am găsit cutii de carton, le-am burduşit cu agoniseala, am ignorat strângerea de inimă că, uite, o trimit departe de mine, am înfăşurat totul cu bandă adezivă din cea mai plină de promisiuni de garantare a integrităţii mărfii şi am purces spre locaţia unde se strângeau expeditorii.

Dăduse puţin frig, căci Vara Indiană e intercalată cu şfichiuiri ale sezonului de toamnă – iarnă, cel puţin dimineaţa. Am parcat în lotul regulamentar, am descărcat cutiile şi am stat cuminte la rând. Eu, care îmi recunosc printre păcate şi nişte nefericite grăunţe de perfecţionism, îmi făceam probleme că nu am împachetat numitele cutii suficient de estetic şi de regulamentar. Că poate scotch-ul nu e bun, că poate cutia nu e nu ştiu cum, chestii din astea care nu te lasă să trăieşti şi să înfloreşti liniştit. Restul lumii era mult mai relaxat, pesemne oamenii mai trecuseră cu bine prin acest procedeu şi putea zâmbi la cameră. Cum şedeam eu, aşa, sfioasă, lângă cutiile mele, am început să observ intimităţile logistice ale colegilor de acţiune sufleteasco-patriotică.

Domnii mei, doamnele mele, diversitatea mărfurilor şi a ambalajelor nu numai că m-a uimit, putem spune că m-a lăsat fără replică. Cineva trimitea spre patrie o scară de zugrăvit. Un altul o maşină fâşneaţă de tuns iarba. Un altul scule pentru toate treburile domestice care s-au inventat sau încă nu s-au inventat pe faţa pământului. La secţiunea „ambalaje” campion absolut a fost expeditorul care înhăţase de la magazin două tomberoane din acestea în care, în viaţa civilă, punem gunoiul. Erau curate, nici vorbă de altceva, virgine şi numai bune de îndesat în burta încăpătoare a containerului. M-am dat mai înspre ele, că dacă o să-mi vină vreodată ceva de hac asta o să fie curiozitatea patologică, şi am citit adresa scrisă frumos pe capacul fiecărui tomberon. Când am văzut că pe cartonul de identificare apare nici mai mult, nici mai puţin decât strada Gojdu din Deva, am hotărât instantaneu să spun că sunt din zona Caraş Severin. N-am rezistat însă să nu întreb dacă stăpânul recipientelor negre de plastic a mai practicat acest sport intercontinental şi când că mi-a spus că sigur că da, trimite de nici nu-şi mai aminteşte când tot felul de bunuri, am simţit cum pieptul mi se eliberează din strânsoarea anxietăţii de separaţie. Deci nava n-o să fugă cu cărţile şi revistele mele.  

Liniştită, cu inima uşoară, m-am dat puţin înapoi, suficient cât să intru în aria informaţională de acoperire a unui tip excesiv de sfătos, care trâmbiţa oricui se întâmpla să caşte gura spre el, că uite, de Sărbători merge cu familia în România şi, ca să stea liniştit şi să petreacă un concediu rotund şi ferit de insatisfacţii, îşi trimite de aici tot ce va consuma pe glia strămoşească. Tot!! Inclusiv bulion, pamperşi şi hârtie igienică. Doamnă, zice el, am făcut un calcul şi ies mai bine aşa. Îhîîîî, am semi-articulat eu, căci momentan nu-mi puteam recupera coerenţa. Pamperşi? Poate că da! Bulion? Poate că da, poate că nu! Dar hârtie igienică???? Din America????? Pentru cinci săptămâni??????

Să nu uităm că la costul marafetului se adaugă şi tariful de transport, care, şi el, se acumulează. Ca să nu mai vorbim despre bătaia de cap. Şi, între noi şi toţi cei care ne spionează fie vorba, cât poate să coste budigenica pentru un sejur de o lună şi un pic? Dacă după nu ştiu câţi ani de America nu poţi merge la ţara-mumă să cumperi, relativ relaxat, necesarul de suluri pentru a menţine standardul dorsal din ţara de adopţie, atunci las-o în jale de transhumamţă şi nu te mai duce nicăieri.

Doamnă, am calculat eu, s-a ambalat el în teorii economice, ca răspuns la mixtura de uimire şi silă din vocea mea recăpătată: “Trimiteţi hârtie igienicăăăă???”. Da doamnă, ies mai convenabil. Pesemne băgase el în ecuaţie felurile variabile, între care menţionăm preţul unitar al sulului, o estimare a cât mâncăm, o estimare a cât c*căm, durata vizitei şi, mai ales, plăcerea de a mărturisi verişorilor primari că hârtia din România nu-i mai satisface obiectivele din nivelul de trai. Sigur că nici mie nu mi-au dispărut chiar complet sechelele psihice provocate de întâlnirea repetitivă cu sulul din cabina din grădină, dar dacă se întâmplă şi se întâmplă, am observat că, în general,  supravieţuiesc. Poate era bine să îl anunţe şi pe el cineva, pe unul dintre mobile, că acum şi plaiul natal e împânzit de supermarket-uri care abia te aşteaptă să aterizezi ca să îţi satisfacă toate capriciile, inclusiv cele dorsale. Dar, pe de altă parte, e adevărat că nu e uşor de ţinut piept asaltului consumerist al satului, când trebuie să ieşi şi tu cu ceva internaţional la înaintare ca să contracarezi onorabil faptul că vecinul de peste gard nu îşi mai poate sufla nasul decât în batiste igienice cărate din Renania de Nord – Westfalia.

În fine, am revenit la bătăile mele de cap, lăsându-l pe om să se ocupe de ale lui. Doamna de la facturare, care smârgălea repede cu pixul conţinutul coletelor, a ridicat, intrigată, capul din registrul de casă al domniei sale şi atunci, ruşinată, am adăugat repede că trimit şi bomboane pe lângă calabalâcul intelectualicesc. Gata, mi-au aruncat cutiile în grămadă, m-am întors şi am plecat. Mă rog să dea Domnul vânt bun navei şi inspiraţie căpitanului, ca toate mărfurile noastre de trup şi suflet să ajungă pe la destinaţii fără peripeţii ce ar putea să afecteze confortul şi fericirea clipelor ce vor veni.

Categorii:
America · cumparaturi · gosporesti

Comentarii

  • O,Amalia,intre cateva hohote de ras,ma gandeam la distinsul cocetatean ce s-ar face daca ar hotari sa-si prelungeasca sejurul pe meleaguri mioritice/si asta,luind in calcul si faptul ca inca nu stim despre numarul membrilor de familie.
    Subconstientul tau ,draga Amalia se pregateste cumva pentru o revenire acasa pentru un numar de ani de-acu incolo?Si asta,pentru ca ”confortul si fericirea clipelor” vor veni cu siguranta…

    adrianagianinna 6 noiembrie 2010 12:40 Răspunde
  • Amalia, ai să râzi dar cred că în aceeași „barcă” se află și tomberonul meu- o cutie mare achiziționată de la Home Depot în care cei de pe aici își depozitează, de obicei, vrutele și nevrutele prin garaje sau subsoluri. Am ales-o însă- și cred că „tomberonarul” descris de tine a avut același gând- pentru că rezistă cu brio hurducăielilor din cele 6 săptămâni pe apă și, a doua la mână, pentru că rolele aferente ajută foarte mult pe ai mei să o care în casă.
    Și acum partea cea mai hilară (poate): am trimis mamei și suluri de hârtie igienică! Și suluri de Bounty, și detergent de vase, și câte și mai câte…pentru că într-adevăr sunt mai bune și mai ieftine aici. Sau, cel puțin, așa mi-au ieșit mie socotelile ori de câte ori m-am întors în România.
    Și hai să-ți povestesc că între sulurile de c*rpapir și de altele-trebuincioase dormitează eroic două tablouri la care țin foarte mult- unul dintre ele va ajunge, trag mari speranțe, la Alina G., de Sărbători. Deci, se poate îmbina cu oarecare succes utilul cu frumosul :))

    D Mihaela 6 noiembrie 2010 13:32 Răspunde
  • Super tare…..si eu care ma tot miram in facultate de o colega de-a mea de camera care primea de la mamitzica din Bistrita , pe langa mancarica de cartofi (sleita) ce-o manca o saptamana si hartia igienica, pe sistemu’ sa nu mai dea ea banii…
    In toata studentia mea(de 6 ani de altfel) am avut oroare de carat si de pachete…consideram inuman sa car pe tren de la Suceava un borcan cu bors care sa se cobaltaie 7 ore….la fel cum consideram inuman sa car borcane..cu orice in ele!
    Si in ziua de azi fac o criza de nervi cand aud „ce borcane de zacusca/compot/muraturi sa-ti mai dea bunica?” Asta e sechela mea….zdruncinata zdavan pe aeroport in Budapesta de un compatriot tare ingrijorat daca borcanul lui cu muraturi, pus bine intre haine o sa ajunga cu bine la Stuttgart.. Ca sa nu mai pomenesc de ceaunul de tuci purtat de matusa-mea la dragul ei fecior in Spania, nu cumva sa nu-i prajeasca bine mamaliga….
    Sunt insa mai curioasa de ce trimit romanii in strainatate..sau mai bine sa nu aflu…

    irina 6 noiembrie 2010 20:50 Răspunde
  • Ma vad obligata sa revin cu urmatoarele:in Romania se gaseste absolut orice.
    Mai sus amintitl peipar,poti sa-l gasesti peste tot,in trei straturi la oferta 8+ 2 gratis,in toate culorile curcubeului,cu iz de piersics,cu impregnari de aloe vera…
    Recunosc,am oroare de bagaje,iar cand calatoresc ,am celmult papornita de mana si papornita pe roti.O mana trebuie sa-mi fie libera,si asta din considerente de ordin practic(deschis/inchis de usi,vorbit la telefon,scarpinat in cap,etc).
    Tot canc calatoresc,fac poze ca un japonez,rup o pereche de incaltari,cumpar diverse marafeturi si suveniruti ,in limita bugetului stabilit.De asemenea mi-am propus ca in asta iata sa vizitez India,insa deocamdata trei cuvinte care incep cu litera m,(musonii,malaria si mizeria),ma fac sa-mi aman calatoria pe cand voi mai imbatrani.Si asta pentru ca inca reau sa mai copilaresc.Ideea e ca nu voi avea un numar mai mare de bagaje.
    Presupun ca cineva care castiga lunar cel putin 2000$ ar trebui sa-si permita in primul rand mai mult confort.

    adrianagianinna 7 noiembrie 2010 9:30 Răspunde
  • @adrianagianinna: acel cineva care castiga cel putin 2000$ lunar ar trebui sa fie din Romania sau din State? simpla curiozitate.

    D Mihaela 7 noiembrie 2010 23:54 Răspunde
  • Amalia, am ras ca de cele mai multe ori cand iti citesc povestile. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa ambalez in lada de gunoi!
    Eu m-am oprit din a trimite pachete atunci cand am platit taxe postale mai mult decat costase ceea ce pusesem in pachet si parintii mei au platit taxe vamale udpa ce au stat la ore intregi la coada sa-l ridice. Asta era de mult; acum nu stiu care e procedura si in cat timp ar ajunge un pachet in tara.
    In Romania se gasesc de toate, ai dreptate adiranagianinna, dar multa lume nu isi cumpara decat strictul necesar.

    CristinaC 8 noiembrie 2010 0:15 Răspunde
  • adrianagianinna, daca sta mai mult e „in trouble”, ca sa spunem asa.
    oooh, aveti si cu aloe vera?
    pai aici n-am vazut.

    Sper sa poti ajunge in India, daca iti doresti. Mie mi s-a pus pata pe Italia, e tot la capatul pamantului (pentru mine).

    Treaba cu perechea de mii de dolari e destul de relativa, caci aici si cheltuielile sunt altele, sau, mai bine zis, structura lor e alta. Mancarea ocupa o bucatica uite asa de mica din cosul zilnic, casa, sanatatea, educatia vin si mulg restul.

    amalia 8 noiembrie 2010 5:49 Răspunde
  • Mihaela, ma bucur mult ca „Mosul” o sa vina anul asta la Alina (si) cu putina arta, eu zic ca de cea mai buna calitate.
    Stiu ca restul socotelilor ni le facem fiecare asa cum consideram, ai vazut, am fost de acord si cu bulionul, numai budigenica m-a scuturat din nepasare 🙂

    amalia 8 noiembrie 2010 5:56 Răspunde
  • irina, eh, in facultate am dus si eu numita si infama marfa prin tolbe. Mi s-a parut ca, intercontinental, e totusi un deranj prea mare dar, in fine, traim intr-o tara libera (?), trimitem ce vrem. Noi, romanii, suntem, in general, o cultura mamoasa (bine, exista si exceptii complet practice, nu zic) si de aici se trage migratia (de acum) internationala a conservelor de la bunica. Pe de alta parte, as da orice sa mai am bunica. Sau mama, mai aproape.

    amalia 8 noiembrie 2010 6:02 Răspunde
  • Cristina, nu e cu taxe vamale, numai tarif de transport. Un singur dor suplimentar mai am si eu, in linistea serii, sa gasesc aici sampon L’Oreal din ala ca acasa si sapun Dove tot ca acasa. Asta de aici e beat de cap, nu seamana deloc cu cel pe care il stiam acolo.

    amalia 8 noiembrie 2010 6:06 Răspunde
  • Da Mihaela,veniturile de 2000 $ pentru cei din state,si astia macar din asigurarile sociale ,ca ma gandesc ca un om in putere produce minim 7000 de verzisori.Sa stii insa ca si in tara poti castiga banisorii astia daca iti doresti.patalamaua e alta: sunt oameni care oriunde s-ar afla trag la saracie,si nu -mi vine in minte decat o faza vazuta in treacat la tv,unde se spunea ca raposata,E,doamna impuscatului,desi ajunsese coana mare inca mai facea coliva cu manuta ei.O zi excelenta!

    adrianagianinna 8 noiembrie 2010 6:13 Răspunde
  • Treaba cu produsul e destul de greu de lamurit pana nu discutam la fata locului. In rest, sumele variaza de la individ la individ.

    amalia 8 noiembrie 2010 7:03 Răspunde
  • Draga adrianagianinna, chestia cu veniturile si socotelile de-acasa si din State este fooooarte relativa- ar insemna sa intru intr-o polemica pe care nu vreau s-o starnesc aici, in „casa” vesela si primitoare a Amaliei. Spun numai atat: un om in putere produce foarte rar cei 7 mii de verzisori. Cel putin aici, in America. Daca ii produce mai usor in Romania…la dracu! maine ma intorc acolo!! :))

    D Mihaela 8 noiembrie 2010 17:26 Răspunde
  • Amalia… sa iti spun o poveste despre cafea.
    Un prieten de-al nostru din Brasov, univesitar, avea la un moment dat un contract cu o firma din Toronto si venea cam la fiecare trei luni. El calatorea cu carry-on bag numai, caci nu ii trebuiau prea multe pentru doua saptamani cat statea aici. In ciuda acestui fapt venea si plecat incarcat cu cate doua geamantane cu comisioane pentru multi romani care se mutasera de la mam ade acasa in Toronto sau imprejurimi. La un moment dat ne-a intrebat pe noi, foarte serios si cu o mare dorinta de a rezolva problema: „spuneti-mi si mie ce e cu miscarea asta de cafea si ciocolata peste ocean? Eu duc cafea si aduc ness Amigo, duc ciocolata Cadburry si aduc ciocolata Poiana, duc Nutella aduc gem de visine… oamnei buni explicati-mi si mie de ce trebuie eu sa fac asta?

    Si sa stii ca nu esti singura cu sapunul Dove… mai am o prietena careia ii aduceam cand se putea calatorii cu doua gemanatane… acum… incarc toate cartile in carry-on si ma fac ca e foarte usor!

    CristinaC 8 noiembrie 2010 17:32 Răspunde
  • Amalia,ai sa razi,da eu am descoperit sapunul Dove adus din State,2 bucati,inainte de 89′.
    Mihaela draga,La multi ani intai pentru sarbatoarea de nume…Mihaela,nu sun t rupta de realitatea ambelor variante,insa ,recunosc,am destui romani de-ai nostrii care lucreaza pe ntru verzisorii mai sus amintiti,si inca sunt fete ca si noi.Oameni in doua picioare.In tara de bastina,sunt oameni care isi duc batranetiile cu o pensie de 100 de $.Sunt tineri care nu isi gasesc un loc decent de munca.Sunt,de asemenea tineri care sunt minti sclipitoarae,insa,cu totii stim,daca nu ai bani sa cizelezi,talentul neslefuit,ramas doar in stare nativa,nu e de ajuns.In Romania,poti castiga cat doresi,daca esti dispus sa platesti pretul.Nu toata lumea isi doreste asta,si motivul e simplu:e greu sa iesi din zona de confort,e greu sa primesti picioare in”extremitataea caudala”,sa cazi de nenumaratae ori da sa te ridici(a cata oara).trebuie s aiei taurul de coarne ,sa-ti plca foarte mult ceea ce faci,un amestec de iubire si ura,adica pasiune.Si maunca,cat pentru o echipa intreaga,idei transformate ,prin munca ,in succes.Regulile sunt aceleasi,pentru toata lumea,insa daca castigi 10 polisori iar tu ai cheltuieli de 14,e simplu unde se ajunge.Acuma,n-am sa coninui,pentru ca nu-i corect,in odrada devencei mele dragi,Amalia,si nici eu nu percep tarif pentru ca nu mi-am propus sa scolesc(financiar vorbind,nu academic),decat pe propiul meu fiu.MULT SUCCES!

    adrianagianinna 8 noiembrie 2010 20:20 Răspunde
  • Amalia, eu am dus in SUA vegeta si algocalmin. Si mai duc, romanilor plecati de mult din tara, vin, asa cadou. Nu am cunoscut roman mai fericit decat cel ce strange in brate o „busuioaca de Bohorin”. Ziceai ca le-am dus aur, nu altceva.

    De adus am adus pungi de ambalat chestii la congelator, de-ale smechere cu zipper. Asta in 2007, pentru ca ultima data nu m-am mai agitat ptr ca au aparut si in Romania. La campania de coptura din toamna asta am gasit niste cutii ratacite prin camara ce mi-au provocat duioase amintiri. Vinetele de anul asta au mers la congelator in pungi americane. Asta asa ca sa intelegeti cum musai in trebuiau aceste pungi in 2007 dar le-am ratacit in camara vreo 3 ani. 🙂
    Hartie igienica nici de fun nu car. Imi produce dureroase amintiri de epoca comunista.

    Anemari 9 noiembrie 2010 1:41 Răspunde
  • Busuioaca e de Bohotin dar eu ma chiorasc la monitor, la 3:42 AM, sa vad tastatura. Nu de alta, dar toti ai casei, zdraveni la cap, dorm. 🙂

    Anemari 9 noiembrie 2010 1:43 Răspunde
  • Vai Amalia, esti totala!
    Am ris cu lacrimi, asa ca-n povestea cu Harap Alb … rizi tu rizi Harap Alb, dar si eu, cind pleaca mama, ar trebui sa stai de-o parte sa vezi ce-i pun in valize.
    Pe linga necesitatile in functie de anotimp – sandale sau cizme, ciorapi si lenjerie, ii mai cumpar de la prosoape de bucatarie, pungi ziploc, folie de aluminiu si transparenta, servetele-batista, ketchup, crackersi, zaharina, pina la deodorante, sampoane, sapunuri, crema nivea samd … hirtie igienica, hmm, daca n-ar fi asa voluminoasa, probabil ca i-as pune si din aia LOL.
    Si nu pentru ca nu se gasesc in Ro, ci fiindca, din amarita ei de pensie, nu-si permite toate astea si chiar daca i-as da bani, sunt sigura ca nu si-ar cumpara, mai ales ca acolo sunt muuult mai scumpe decit aici, asa ca prefer sa platesc in plus pentru valize si kg.
    Pachete n-am mai trimis de mult, de cind, vorba Cristinei, am platit taxele postale si vamale mai mult decit valora pachetul.

    Reversul … eu cer din Romania urmatoarele, in ordinea preferintelor: faina de malai, naturala, din porumbul macinat la moara de apa din sat, reviste, zacusca, piure de castane, ness amigo si ciocolata poiana :), daca e sezon- musai cirnati, carne la borcan si muraturi – sorry Irina … contrabanda in toata regula 🙂 … ah si neaparat o sticla, doua, de vin cu eticheta de Transilvania, pentru cind am musafiri … adevarul e ca, nu se compara cu vinul australian, francez, italian, chilian, napa valley etc, dar, la fel ca-n moda, eticheta face impresie:).

    Sofie 9 noiembrie 2010 2:30 Răspunde
  • Hei, Amalia, te iubesc!

    Marinela 9 noiembrie 2010 2:54 Răspunde
  • Sofie cata dreptate ai, oricati bani le-ai da sau trimite nu isi cumpara cu ei nimic.. ii tin ca poate vor avea nevoie. Cand mai era si tata plecau de la mine cu 4 geamantane si tata se necajea ca le umplu si ca lor nu le trebuie nimic in afara de sanatate.
    Zacusca romanesca, ( nu ca a mamei) dulceata de petale de trandafiri, ness amigo, eugenia… gasesc la un magazin langa mine. Daca vrei iti trimit!

    CristinaC 9 noiembrie 2010 4:42 Răspunde
  • Mie mi-a placut mult de tot ideea folosita de scriitorul italian Beppe Severgnini pentru a caracteriza imaginea Americii in lume (asa de mult mi-a placut ca mi s-a lipit de cerebel). El spune ca America e ca o lanterna care, in loc sa lumineze drumul, sa vezi ce e in jur si cam pe unde pasesti, iti baga fascicolul de lumina in ochi si te orbeste. Severgnini a trait un an la Washington si are o putere de observatie brici si un stil de a scrie foarte amuzant.

    amalia 9 noiembrie 2010 6:08 Răspunde
  • CristinaC, foarte graitoare povestea, nu imi pare rau ca am reusit sa intru pe blog inainte de a lesina de somn. Am sa o tin minte, ca pe lanterna lui Severgnini. Deci isi trimiteau unii altora cafea de diverse soiuri… Eu cred ca multe din cele trimise exprima de fapt afectiunea noastra si dorul fata de cei de acasa. Uneori nici nu conteaza ce trimitem. Conteaza sa fie ceva de la cineva drag, al tau, aflat departe, sa vada, sa simta ca te gandesti la el. Singura chestie care m-a inflamat un pic a fost hartia igienica si asta pentru ca in exemplul din post am mirosit niscaiva fuduleala, concept cu care nu coabitez confortabil.

    Dove-ul de aici chiar e diferit, cel de acasa e mai fin, parerea mea.

    Ne-au ucis astia cu o singura valiza peste ocean!! Pai ce incape in 23 de kilograme? Un nadrag, un ciucur de idee si o hartie igienica 🙂

    amalia 9 noiembrie 2010 6:18 Răspunde
  • adrianagianinna, tie nu ti se pare ca Dove-ul american e altfel? Eu am avut, asa, un mic soc cand am dat de asta de aici. Nu am gasit mirosul ala bun pe care il stiam de acasa. De altfel, la fel s-a intamplat cu Coca Cola. Are alt gust. Aici nu prea beau ca nu imi place. Dar ieri am tras o dusca de Cola mexicana, parca mai aduce cat de cat cu gustul stiu, ginta latina, ce vrei!

    amalia 9 noiembrie 2010 6:22 Răspunde
  • Anemari, daca ai dus vegeta, atunci n-aveau polonezi in melting pot!
    Aici am vegeta ca la Szeged, ca sa zic asa.
    Si Bohotin ca la Bohotin 🙂
    La Chicago sunt tot feluri de vinuri romanesti, chefuri sa fie, ca pahare avem. Dar e adevarat ca atunci cand am vizitatori din Michigan, spre exemplu, trecem sa faca o aprovizionare cu specific romanesc, caci acolo nu le sunt la indemana destule din produsele astea-cheie.

    Pe mine m-a infuriat hartia cu aloe vera. Pai eu nu gasesc din asta aici 🙂

    amalia 9 noiembrie 2010 6:29 Răspunde
  • Anemari, multumesc ca ai trecut pe aici la ora aia mica, mica. Simpatice pasari de noapte mai suntem noi 🙂

    amalia 9 noiembrie 2010 6:32 Răspunde
  • Sofie, hai ca punem de o retea aditionala de miscat global marfuri!
    Acuma m-ai terminat cu moara din sat, ca eu deja sarisem sa ma dau rotunda ca am si faina de malai. Ia uite ce ne-a facut individul ala cu hartia igienica, ne marturisim acum toate dusele si adusele intercontinentale. Daca ar sti, cred ca ar veni sa imi ceara comision pentru idee, sa mai cumpere vreo doua bulioane.

    Carne la borcan?! Asta imi aduce aminte de primul an de facultate, cand credeam ca snitelul o sa se conserve la infinit in dulapiorul de lemn de la camin. Dar nu e cinstit, tie cum iti vin pachetele, prin posta sau prin mama? Ca aici la noi n-are voie sa violeze securitatea natiunii picior de produs alimentar! M-am simtit spargatoare de blocada cand am intrat in SUA cu un mar muscat si un pachet de pufarin.

    amalia 9 noiembrie 2010 6:41 Răspunde
  • Sofie si Cristina, da, dragele mele, parintii nostri de multe ori nu isi cumpara lucruri pentru ei, nici cand ar putea. Si atunci trebuie sa ii rasfatam noi un pic, dragii si bunii de ei.

    amalia 9 noiembrie 2010 6:44 Răspunde
  • Marinela, mersi de gandul bun.
    Vino pe aici oricand iti cade bine.

    amalia 9 noiembrie 2010 6:47 Răspunde
  • Las’ ca -ti iei hartie cu aloe din Real,ori de la coltul blocului,cand reusesti sa-i izitezi pe ai tai..Normal ca si pe mine tot partea cu budigienica a reusit sa ma ”zburleasca”…
    Amalia,cele 2 bucatele de Dove le-am primit pe vremea cand eu eram pustoaica si nu auzisem de asa ceva,prin 83,recunosc…

    adrianagianinna 9 noiembrie 2010 8:24 Răspunde
  • Foarte amuzant articolul. Romanii nostri sunt mereu surprinzatori 🙂 Mai-mai ca as cara si eu cu mine hartie igienica… da din Romania incoace, ca tare mi-e dor de Zewa aia pufoasa cu miresme de musetel… Aici n-am gasit inca nimic asemanator… Ah si poate domnul respectiv e de printr-un oras unde se vand produsele de la fabrica de hartie a lui Sechelariu… inca se mai produce hartie din aia comunista ca scoarta de copac si-i vai-si-amar de fundul tau 🙂

    Am auzit ca daca trimiti pachete cu vaporul, e si mai ieftin si nici nu se mai platesc taxe vamale. Cred ca o sa te contactez pe email pentru detalii.

    Eu am cerut de acasa chimen de-al nostru, leustean, bors magic si medicamente. Nu stiam nici eu ca poti intra in SUA cu mancare fara sa alertezi securitatea nationala 🙂 Apai atunci o sa incerc si eu sa aduc zacusca, ca doar nu e produs animal si n-o fi asa grav.

    Americanca 9 noiembrie 2010 14:55 Răspunde
  • Fetelor… mi-ati facut pofta de hartie igienica aromata si imbibata cu adaosuri pentru netezirea fundurilor…
    Eu duc mancare in SUA in fiecare an cand merg la niste prietenii in Pennsylvania intr-un orasel in care nu e nici un magazin etnic… doar un restaurant chinezesc si o declar cand ma intreaba ce duc. Secretul e sa duci chestii care sunt ambalate si vandute la magazin… galetusa de telemea sigilata si importata, carnati afumati pe care o rog pe tanti de la magazinul polonez sa ii ambaelze in vid si sa lipeasca eticheta pe ei.. borcane cu zacusca, dar nu duc fructe ( mi-au aruncat merele 3 la numar la gunoi in fata mea ) si nu fac sandwiches caci si din acelea am vazut zburand in lada de gunoi. Si in Canada te intreaba daca daca vii din Ro daca ai meat or cheese… stiu ei ce stiu.
    Nu stiu cum ar fii sa intru din Ro in SUA cu avionul… nu mi s-a intamplat inca.

    CristinaC 9 noiembrie 2010 22:56 Răspunde
  • Cristina, sa inteleg ca treci din Canada in SUA cu masina? Ce pofta imi e de carnati afumati…. pofticioasa mai sunt 🙁

    Americanca 10 noiembrie 2010 2:07 Răspunde
  • Haideti ca am facut bursa internationala de marfuri pentru ambele capete ale tubului digestiv 🙂

    adrianagianinna, da, asa erau acele vremuri, fiecare bucatica de ce o fi fost sa fie era o comoara. Eu imi amintesc si acum o cutie de plastic in care se adapostea, elegant, un sapun, delicatesa cosmetica scapata printre degetele fine ale unei verisoare mai avute. Cand ma gandesc in ce hal s-au dat acum peste cap vremurile, uneori mi-e chiar destul de dificil sa cred.

    Americanca, draga mea, bine ca acuma vii si tu cu musetelul, parca nu eram suficient de invidioasa pe aloe vera. Nu, nu, nu, nu pot sa cred ca se mai produce si acum hartie din aia de extrem de trista amintire. Pentru zacusca, roag-o pe CristinaC sa viziteze Atlanta! Dupa ce a venit ea la Chicago, dar exact la o zi dupa, am mers la un magazin si am gasit numita marfa in mai multe sortimente. O cautasem sapte ani.
    Da, sunt firme care transporta cu vaporul, nu platesti taxe vamale, trimiti cam tot ce vrei. Scrie-mi si iti dau un site, poate mai punem umarul la mersul economiei mondiale 🙂

    amalia 10 noiembrie 2010 3:59 Răspunde
  • Cristina, da, asta e diferenta, cand vii aici cu un zbor international atunci se aplica regulile astea mai dure. Imi amintesc si eu ca din Canada am trecut in SUA cu masina cu tot felul de chestii. Dar o intrebare care m-a incuiat, la Niagara Falls, a fost (intr-un aprozar) daca vreau sa cumpar banane de marca sau banane simple. No, drace, am zis, si n-am cumparat nimic.
    Pensilvanenii tai sunt michiganenii mei 🙂

    amalia 10 noiembrie 2010 4:06 Răspunde
  • Cristina, multumesc mult, esti o Dulce!
    Deocamdata am provizii de amigo, zacusca si piure de castane, m-ai cam pus pe ginduri pofticioase cu dulceata de trandafiri, daca nu dispar curind si nu gasesc dulceata la „buticul” nostru romanesc sau la libanezi, probabil ca am sa apelez la generozitatea ta.
    Dupa eugenia nu ma prea omor, in schimb sunt in stare sa topesc o valiza de cornuri cu ciocolata 🙂 … mda, alea am uitat sa le trec la lista de mai sus, alaturi de ceaiul de tei.

    Amalia, carnea la borcan e o delicatesa preparata de bunica mea, care acum este ff batrina, dar tot nu renunta la a prepara carnea inainte de Craciun …
    si cita dreptate ai, pentru ca intr-adevar, cel putin pentru mine, produsele acestea sunt dorite, nu fiindca n-as gasi ceva similar aici, ci pentru ca-mi mai alina din dor si, intr-un fel, sunt o punte de legatura cu viata mea de-acolo … sa ma vezi cum savurez mamaliga preparata de husband din faina de la moara de pe vale.
    Mie pachetele imi vin cu mama, sau nepoata, sau cine se mai nimereste dintre apropiati, dar in general, mama e „curierul” principal :).
    Husbandul o tachineaza spunindu-i ca e maestra in arta de contrabanda cu cirnati lol … bine ca aici la Vancong, vamesii sunt cu ochii pe asiatici mai mult, restul cam trec ca apa prin sita.
    Totusi, acum doi ani, i-au gasit cirnatii in valiza si a inceput sa negocieze cu vamesul, daca-ti poti inchipui asa ceva … Mama mea este o femeie f modesta si timida, eu si azi rid cu lacrimi cind imi aduc aminte de faza aceea, si tot nu-mi vine sa cred ca a ramas cu jumatate de cirnati si restul produselor de contrabanda … a zis ca ar fi putut sa-i confiste totul ca n-ar fi scos un sunet, dar cind s-au atins de cirnati, a fulgerat-o la corason lol.
    In SUA stiu ca se intra mai greu cu alimentele, dar se intra … chestie de noroc pina la urma :).

    Sofie 10 noiembrie 2010 7:33 Răspunde
  • He-he,uituca si grabita cum sunt,pacatele mele,am uitat sa precizez musetelul…Si chiar asa,draga Amalia,trebuie sa avem grija de ambele capete ale tubului digestiv.Intotdeauna ,ce intra trebuie sa iasa cumva si afara…Esti colosalaAmalia,am ras de numa’

    adrianagianinna 10 noiembrie 2010 7:50 Răspunde
  • Americanca, da trec cu masina ca stau la 60 km de granita si sunt teri poduri peste raul Niagara. In plus ma mai duc la cumparturi in Buffalo sau Niagara Falls, NewYork caci preturile acolo sunt mult mai mici. la fel si taxele.
    Sofie tare mi-a placut „Vancong”.
    Apropos de carnati, am o prietena care locuieste de multi ani in Aman, Iordania. Vine foarte des in Ro si la intoracere trebuie sa ii duca sotului ( care a studiat in Romania cu multi multi ani inainte) carnati, costita afumata, parizer, cremvursti… pe care le pune in bagajul de mana evident, ca sa nu innebuneasca cainii din vama oricarui aeroport. Intr-un an a pus-o vamesul sa deschida bagajul si l-a inchis rapid tot el caci, mirosul de usturoi l-a dat pe spate. A intrebat-o ce e in geanta si ea a raspuns :porc. Cred ca s-a dus la moschee sa se „curate” pe urma!

    CristinaC 10 noiembrie 2010 14:21 Răspunde
  • Sofie, pornind de la dulceata de trandafiri, m-ai facut sa imi amintesc de „trandafirata”, un preparat lichid similar socatei, doar ca se puneau in borcan petale de trandafiri. Asta o facea bunica mea. Iar tu, Sofie, ce fericita esti ca mai ai bunica, a mea s-a dus de mult. Si cred ca mama ta, desi aparent linistita si timida, a mostenit de la ea indarjirea pe care o foloseste cand pune carnea la borcan, de fapt un gest mult mai semnificativ, e de-a dreptul felul ei de a pastra trecutul viu. Si mama ta, cand e atinsa in ceva important (ma rog, pentru discutia noastra e vorba de carnati dar asta e ceva secundar, ideea conteaza) ia o atitudine ferma, asa cum ne-ai povestit. Apoi ai mostenit tu puterea si indarjirea lor, si ai cucerit lumea, acolo, la Vancong. Asa de multi asiatici aveti? Eu am avut azi un orgasm culinar cu un shrimp dintr-un preparat thailandez, sa ma vezi cum vorbeam (relativ) singura in birou! Parca incepe sa-mi placa globalizarea.

    amalia 11 noiembrie 2010 0:20 Răspunde
  • adrianagianinna, acum ca am repus impreuna musetelul in drepturile sale sunt mai linistita. Asa spunea Soames din Forsyte Saga: daca digestia merge bine, nu avem de ce sa ne facem probleme. Asta si respectul pentru dreptul de proprietate, desigur 🙂

    amalia 11 noiembrie 2010 0:23 Răspunde
  • Cristina, eu ma gandeam la punctele de trecere prin Michigan dar da, ce mare dreptate ai, la tine esti ca „pe granita cu ungurii” ca sa zic asa. Vezi, sotul prietenei tale nu a plecat inapoi la casa lui, la Aman, numai cu stiinta dobandita in Romania ci si cu mosteniri culinare consistente. Parca vad cum cad vamesii aia, asa, pac, pac, pac, la fel ca soldateii de plumb.

    amalia 11 noiembrie 2010 0:28 Răspunde
  • ah, am vrut sa te intreb daca nu cu8mva in Mexic toate astea or avea alt miros&gust dar ai spus singurica despre coca cola mexicana. pai sa-ti trimit, mama, sapun dove facut asa, ca pentru lumea a treia! alte cerinte?
    eu m-am amarat toata: au inceput controale la sange la intrarea in mexic prin valize, adio cafea adusa de la italia sa nu ne ucida lent asta de aici. pffffff

    Monica 17 noiembrie 2010 21:36 Răspunde
  • Ah, controleaza acum asa cum i-au invatat americanii ? 🙂
    Trist, trist, eu in excursia asta scurta de saptamana trecuta am uitat sa-mi iau cafeaua si am (in)jurat ca data viitoare cu asta incep si apoi vine restul satrei.
    Da, da, asa o sa fac.

    amalia 20 noiembrie 2010 3:22 Răspunde
  • in primul rand ca in multe privinte in Mexic nu exista o cale de mijloc: ori cafea proasta, ori cafea cu gust de cereala, ca asa e specificul soiului care creste aici (ne-a ţinut o prelegere un domn specializat în aşa ceva) ori din cea italienească (şi nici măcar aceea cea mai bună) care e de trei ori mai scumpă decât de partea cealaltă a oceanului.snobii să trăiască!tot citesc regulamente vamale, în apropierea trecerii peste marea apă.

    Monica 20 noiembrie 2010 5:22 Răspunde

Lasă un răspuns la adrianagianinna Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title