Iunie cu revederi rotunde

(Va salut din extrema stanga a pozei.)

 6 iunie 2003

Prima luna de vara a venit impartita intre dorul de duca si promisiunea reintalnirii cu atmosfera anilor de liceu. Mai erau trei luni pana la decolarea spre America si, in acelasi timp, se rotunjeau zece ani de la raspandirea noastra mai intai prin tara si apoi de-a dreptul prin lume.

Am luat o pauza de o zi de la actiunea de lichidare a rosturilor romanesti, am dus fetita la mama si am pornit, pe jos (acesta a ajuns sa mi se para un detaliu foarte important), spre liceu.  Asezat la poalele Dealului Cetatii din Deva, fostul adapost al romantismului si al indraznelii noastre ne-a primit cu zambetul de multumire al parintelui care vede ca a crescut niste copii buni. Cu fiecare secunda ne adunam tot mai multi, tot mai insufletiti, mai curiosi si mai nerabdatori. Aducerile aminte s-au dezlantuit fara oprelisti, intrerupte numai de cate o ocheada discreta catre costumul sau catre destinul cate unui nou sosit.

Ne-am regasit cu emotie, ne-am asezat in banci, fiecare la locul lui. Am ras mult, poate exact atat cat trebuia ca sa cuprindem si bucuria, si nostalgia, si remarca dirigintelui nostru cum ca anii trec tot mai repede: „O sa vedeti de la intalnirea de douazeci de ani incolo…” Eu nu stiu cum trec anii, poate or fi trecand repede, poate or fi trecand incet, poate depinde uneori si de noi sa mai punem haturi pe coama ritmurilor si sa pastram, incapatanati, clipa. 

In banca mea de pe randul din mijloc, mi-am amintit cum am iesit odata la tabla la chimie si cum nu mi-am pus ochelarii pe nas, ca sa fiu mai frumoasa. Cand colegii imi sopteau ce si cum cu moleculele, eu nu numai ca nu ii vedeam, dar, nu stiu de ce, nici nu ii auzeam prea bine. Probabil ca nervii aferenti au facut un fel de atingere urmata de scurtcircuit. Abia dupa cativa ani am priceput ca nu e nicio rusine sa nu fii bun la toate, ca e suficient sa fii bun la una sau la doua sau la trei. Dar sa stii exact la ce esti bun. Mi-am mai amintit sfatul profesoarei de franceza, sa citim mult, sa ne hranim mereu mintea si inima. Atunci ne-a recomandat, printre altele, Forsyte Saga. Mi-a ramas pana azi una dintre cele mai dragi carti. Tot dansa ne-a explicat, iritata de niste colegi neintelegatori, ca niciodata nu o sa auzi un francez adevarat spunand Turnul Aifel, ci numai şi numai Efel.

Oricum, faptul ca am mers catre un profil real a fost numai un joc al sortii, nascut la intretaierea dintre ultimele saptamani de comunism si lipairea mea, relativ timida, prin dedesubturile propriei personalitati. Abia dupa vreo cinsprezece ani avea sa se desprinda, din senin, o umanista mica si naravasa, care ma tot bazaie sa ii dau un rost si o implinire.

Liceul „Decebal” din Deva a fost locul in care am aflat ce inseamna concurenta, prietenia, dragostea, intriga, bogatia, suferinta, elanul, scosul de sub integrala, intrarea in coma dupa proba de alergari, cantatul baietilor la chitara, scenariul imaginar al fericirii fara limite. Chiar in prima zi de liceu mi-am intalnit prietena buna, acum o informaticiana cu mintea brici, care se pricepe si azi sa imi aline dorul cu o vorba buna spusa pe messenger, la finalul meu de insomnie, la inceputul ei de zi.

In iunie 2003 eu am facut poze folosind un aparat cu film. In 2013 le voi face probabil cu vreo pastila care te felicita cand esti fericit si te bate la fund cand esti nostalgic, iar pozele se vor descarca automat intr-o gamalie care poate cuprinde o suta cincizezi de miliarde de vieti. Dar, in ciuda progresului tehnic, eu cred ca noi avem momente cand suntem de fapt aceeasi, machiati un pic de vreme, aspriti un pic de incercari, smecheriti un pic de rapaiala bitilor, dar, la urma urmei, aceeasi sau mai buni sau macar mai intelepti.

Intalnirile acestea rotunde au ceva care seamana dar, pe de alta parte, sunt si diferite pentru fiecare dintre noi.  Amintirile despre liceu si  revederi s-au adunat cu rabdare si farmec la http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/. Acolo le puteti citi si puteti adauga, daca doriti, propria voastra poveste.