fbpx
„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Iunie cu revederi rotunde

de

intalnire 10 ani

(Va salut din extrema stanga a pozei.)

 6 iunie 2003

Prima luna de vara a venit impartita intre dorul de duca si promisiunea reintalnirii cu atmosfera anilor de liceu. Mai erau trei luni pana la decolarea spre America si, in acelasi timp, se rotunjeau zece ani de la raspandirea noastra mai intai prin tara si apoi de-a dreptul prin lume.

Am luat o pauza de o zi de la actiunea de lichidare a rosturilor romanesti, am dus fetita la mama si am pornit, pe jos (acesta a ajuns sa mi se para un detaliu foarte important), spre liceu.  Asezat la poalele Dealului Cetatii din Deva, fostul adapost al romantismului si al indraznelii noastre ne-a primit cu zambetul de multumire al parintelui care vede ca a crescut niste copii buni. Cu fiecare secunda ne adunam tot mai multi, tot mai insufletiti, mai curiosi si mai nerabdatori. Aducerile aminte s-au dezlantuit fara oprelisti, intrerupte numai de cate o ocheada discreta catre costumul sau catre destinul cate unui nou sosit.

Ne-am regasit cu emotie, ne-am asezat in banci, fiecare la locul lui. Am ras mult, poate exact atat cat trebuia ca sa cuprindem si bucuria, si nostalgia, si remarca dirigintelui nostru cum ca anii trec tot mai repede: „O sa vedeti de la intalnirea de douazeci de ani incolo…” Eu nu stiu cum trec anii, poate or fi trecand repede, poate or fi trecand incet, poate depinde uneori si de noi sa mai punem haturi pe coama ritmurilor si sa pastram, incapatanati, clipa. 

In banca mea de pe randul din mijloc, mi-am amintit cum am iesit odata la tabla la chimie si cum nu mi-am pus ochelarii pe nas, ca sa fiu mai frumoasa. Cand colegii imi sopteau ce si cum cu moleculele, eu nu numai ca nu ii vedeam, dar, nu stiu de ce, nici nu ii auzeam prea bine. Probabil ca nervii aferenti au facut un fel de atingere urmata de scurtcircuit. Abia dupa cativa ani am priceput ca nu e nicio rusine sa nu fii bun la toate, ca e suficient sa fii bun la una sau la doua sau la trei. Dar sa stii exact la ce esti bun. Mi-am mai amintit sfatul profesoarei de franceza, sa citim mult, sa ne hranim mereu mintea si inima. Atunci ne-a recomandat, printre altele, Forsyte Saga. Mi-a ramas pana azi una dintre cele mai dragi carti. Tot dansa ne-a explicat, iritata de niste colegi neintelegatori, ca niciodata nu o sa auzi un francez adevarat spunand Turnul Aifel, ci numai şi numai Efel.

Oricum, faptul ca am mers catre un profil real a fost numai un joc al sortii, nascut la intretaierea dintre ultimele saptamani de comunism si lipairea mea, relativ timida, prin dedesubturile propriei personalitati. Abia dupa vreo cinsprezece ani avea sa se desprinda, din senin, o umanista mica si naravasa, care ma tot bazaie sa ii dau un rost si o implinire.

Liceul „Decebal” din Deva a fost locul in care am aflat ce inseamna concurenta, prietenia, dragostea, intriga, bogatia, suferinta, elanul, scosul de sub integrala, intrarea in coma dupa proba de alergari, cantatul baietilor la chitara, scenariul imaginar al fericirii fara limite. Chiar in prima zi de liceu mi-am intalnit prietena buna, acum o informaticiana cu mintea brici, care se pricepe si azi sa imi aline dorul cu o vorba buna spusa pe messenger, la finalul meu de insomnie, la inceputul ei de zi.

In iunie 2003 eu am facut poze folosind un aparat cu film. In 2013 le voi face probabil cu vreo pastila care te felicita cand esti fericit si te bate la fund cand esti nostalgic, iar pozele se vor descarca automat intr-o gamalie care poate cuprinde o suta cincizezi de miliarde de vieti. Dar, in ciuda progresului tehnic, eu cred ca noi avem momente cand suntem de fapt aceeasi, machiati un pic de vreme, aspriti un pic de incercari, smecheriti un pic de rapaiala bitilor, dar, la urma urmei, aceeasi sau mai buni sau macar mai intelepti.

Intalnirile acestea rotunde au ceva care seamana dar, pe de alta parte, sunt si diferite pentru fiecare dintre noi.  Amintirile despre liceu si  revederi s-au adunat cu rabdare si farmec la http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/. Acolo le puteti citi si puteti adauga, daca doriti, propria voastra poveste.

Categorii:
revederi

Comentarii

  • Ce frumos ai povestiiiiit Amalia!! am picat asa, pe ganduri….era frumos in liceu, tare frumos…si noua ne spunea profesorul de romana, ca o sa ne para rau de vremurile alea, pe care ar trebui sa le traim cu tot sufletul…si asa e…mi-e dor de vacantele de vara de 3 luni cand nu faceam nimic (nu, nu sunt chiar asa lenesa si invatam destul de bine, cu toate ca vacantele imi placeau cel mai mult :))), de atatia colegi si colege…. Cel mai mult mi-e dor de mine, cum eram atunci: mai slaba, fara sa ma gandesc la ziua de maine, fara responsabilitati, rate… Mi-e dor de vremea cand ieseam la o prajitura, una singura, cu ultimii bani si ne intorceam de la vreo petrecere la 6 dimineata, ca atunci mergeau metrourile…parca de atunci petrecerile au devenit tot mai scurte, de cand banii s-au inmulti si taxiurile sunt la indemana, de cand anii au trecut si noi am ajuns persoane „independente financiar”….

    Poate cu tehnologia asta cine stie, se va descoperi si cum sa ne intoarcem in timp, macare pentru 10 minute sau o ora si cum sa retraim momente, clipe sau amintiri dragi!!!

    Adnya 27 aprilie 2010 9:42 Răspunde
  • vai ami, mersi de apreciere, da nu iti aduci aminte ca la un moment dat, atunci in prima zi, nu am vrut sa stau cu tine in banca, sau ne-a schimbat locurile? – nu mai retin, cert este ca tot cu tine am aterizat in banca :)):))
    si cred ca nu voi uita cat traiesc „aviatia inamica” de la ora de mate cand radeam amandoua ca niste veverite si nu ne puteam opri din ras, ca pana si Bardan s-a luat de noi, ca ce ne-a apucat…
    imi pare tare rau numai ca nu am ajuns si la chef, dar de data asta – la intalnirea de 20 de ani, daca o mai fi, si ne-om mai intalni, numai ratez clar! promit!
    pup!

    chris 27 aprilie 2010 15:10 Răspunde
  • Mereu citesc cu foarte mare placere articolele tale si mereu imi place ceea ce vad 🙂

    Alex Dima 27 aprilie 2010 22:21 Răspunde
  • Ma incearca o oarecare nostalgie cand citesc despre intalnirile acestea ”rotunde” .Au trecut mai bine de 20 de ani de cand am terminat liceul si noi (eu si colegii mei )nu ne-am intalnit niciodata .Au ramas amintirile vii , mi-a ramas o urma de adolescenta in suflet, ca o dovada ca aceasta varsta este cea mai frumoasa .Eram pe atunci tineri , frumosi , increzatori .Ce repede au mai trecut anii !

    camellia 28 aprilie 2010 18:58 Răspunde
  • camellia, ce s-a intamplat, nu v-ati mai regasit, nu v-ati mai organizat?
    Eu am lipsit de la intalnirea de zece ani de la terminarea facultatii si mi-a parut rau.

    amalia 1 mai 2010 20:29 Răspunde
  • Alex, iti multumesc mult 🙂

    amalia 1 mai 2010 20:29 Răspunde
  • cu placere 🙂
    Drama cu banca a fost, parca, putin mai tarziu, dar oricum, ce conteaza e ca pana la urma nu ne-am tradat niciodata reciproc.

    amalia 1 mai 2010 20:30 Răspunde
  • Adnya, daca nu descopera savantii foarte repede secretul tehnologic al intoarcerii in timp, macar sa puna la punct mecanismul teleportarii, ma inscriu deja pe lista de asteptare!

    amalia 1 mai 2010 20:33 Răspunde
  • Acolo am terminat si eu liceul…

    Mitza_003 9 mai 2010 3:57 Răspunde

Dă-i un răspuns lui Alex Dima Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title