Un Tango in octombrie

Dacă într-o excelentă zi am să mă las de practicat ştiinţele economice, una din opţiunile care bâţâie, ca şi mine, din piciorul nerăbdării, este deschiderea unui birou de emis previziuni semi-paranormale. Se spune că e bine să porneşti la drumul cognitiv cu prima variantă sugerată de intuiţie, şi mare adevăr se grăieşte. Ieri, de exemplu, am fost absolut convinsă că îmi soseşte revista. Munceam ceva plăcut la calculator şi, cu coada ochiului, măturam vizual tulpinile celor doi brazi din faţa casei, în aşteptarea poştaşului.

Calm, binedispus şi demn de toată încrederea, numitul domn s-a prezentat regulamentar la buza cutiei mele poştale, provocând obişnuitul zdrăngănit aducător de speranţă. Încântată, mi-am părăsit scaunul de bucătărie pe care stau la calculator şi mi-am strecurat tenul printre hainele aliniate în mica debara din stânga intrării. Artistul care a proiectat cutia mea poştală a decis ca aducătorul corespondenţei să strecoare plicurile de pe prispa din faţa casei, iar eu să le extrag pe partea cealaltă, cu falangele şi nasul contorsionate printre hainele de toamnă. Ce încercam să transmit este că exteriorul casei comunică, prin intermediul cutiei poştale, cu interiorul debaralei. În fine, trec peste complicaţiile arhitecturale şi spun că am apucat plicul zilei de ieri, plic ce conţinea nişte memorii de calculator, înfăşate în nişte ambalaj cu bule, din acelea care te ridicau cu cinci nivele în stima copiilor de pe scară, dacă le spărgeai în faţa blocului.

M-am repoziţionat la calculator, dar, împotriva evidenţelor, nu mă părăsise presimţirea că o să primesc, totuşi, revista. Mi-am văzut liniştită de articol până când, după vreo zece minute, am zărit din nou, cu coada ochiului drept, umbra federală a poştaşului şi am auzit (de acum şi pentru voi) familiarul zdrăngănit, după care mi-am părăsit postul şi am mers să culeg a doua tură de corespondenţă a zilei. Care conţinea, pe lângă nişte terţe pliante şi cupoane, exact revista mea, iarăşi mai frumoasă decât oricând.  

Într-un cincinal de lectură Tango m-am obişnuit ca revista să mă surprindă, însă jur cu mâna pe ploaia caldă de afară că uimirea şi plăcerea de ieri au fost la fel de adevărate ca şi cele trăite acum exact 60 de luni, când am citit-o prima dată. Pentru cei care vin pe acest blog de pe latitudini şi longitudini împletite în afara României, precizez că numărul primit de mine ieri o are ca vedetă pe Nadia, şi, că, într-adevăr, ai ce citi şi ce iubi o lună întreagă în aceată revistă. Bucuria mea cea mai mare e că am pentru ce să mă entuziasmez, căci viaţa trăită pe coordonatele cinismului mi se pare destul de tristă. Aşa se face că îmi scot Tango-ul din ambalajul transoceanic cu aceeaşi nerăbdare cu care smulg de pe raft Vanity Fair.

M-am simţit întotdeauna atrasă de reviste, de la Cinema-ul pe care l-am ciopârţit ca să compun Superstar-uri precoce, la Avantaje-le pe care le citeam în picioare, în gara Cluj, la Unica pe care îmi dădeam ultimul mărunţiş la chişcul t, ca să o epuizez pâna la chioşcul t+1, şi la Cosmopolitan-ul care era chiar bun pe vremea Elenei Francisc. În fine, cred că am (avem) noroc că pot (putem) alege acum o revistă serioasă, pentru că eu, în ciuda admiraţiei cu care mă uit, în sus, la soclul tehnicii contemporane, şi în ciuda (sau în completarea) blogului, e-mail-ului şi altor năzdrăvănii, simt des nevoia să stau turceşte pe jos sau pe canapea şi, foşnind pagini care miros bine, să mă pierd vreme îndelungată în lecturi informative şi în gândurile unor oameni care mă poartă dincolo de automatismele zilnice, în teritorii pe care sunt ajutată să le cunosc şi să le recunosc.