Caut job

Îmi fac CV-ul, deci exist.

În ţara mea poţi să strigi cât vrei după un CV „băi CV-ule!!”, că nu-ţi răspunde nimeni, parţial şi din cauză că CV-ul se numeşte Resume, aşa, să părem mai francezi în americăneala noastră. Având de ales între a-mi face sepuku sau resume-ul, am petrecut o bună bucată de timp sub impresia că din prima variantă aş ieşi mai câştigată. Pe urmă am zis că hai să fiu, ca de obicei, plină de curaj, şi să mă apuc să aştern o serie de dezastre într-o formă care să arate clar progresul.

Ieri mi-a venit în e-mail o analiză psihologică lungă care mi-a explicat de ce resume-ul pe care mi-am frecat nervii două săptămâni nu e bun. De ce credeţi? Păi pentru că atunci când vede human resources managerul ce-am făcut eu de la origini până azi, o să tragă concluzia că sunt un doer, şi lui îi trebuie achieveri. Doerul e ăla care se scoală dimineaţa cu silă, se spală cu clăbuc pe faţă şi cu pastă mentolată pe dinţi, mănâncă o jumătate de felie de pâine prăjită până la lift, nu găseşte cheia de la maşină, se întoarce în apartament, înjură, găseşte cheia, coboară de data asta pe scări, pleacă, drăcuie, ajunge, bea cafeaua şi face până la 5 jumate ce-i spun alţii că trebuie făcut. După ce se recunoaşte pe neve un doer? În caz că vreţi să ştiţi, vă spun eu. Doerul reconciliază cuminte conturile de cash până la ultimul cent şi, când să declare în scris că a reconciliat ca un prost conturile de cash, se simte puţin jenat că îşi dă atâta importanţă, întrebându-se unde e punctul de echilibru între modestie şi aroganţă, ca să îl gâdile şi el un pic.

Achieverul, ei achieverul e treabă complicată, prieteni, vorba lui Robert Turcescu. Achieverul adoarme seara fericit că o să vină at some point dimineaţa cu o nouă oportunitate de a creşte produsul intern brut al ţării cu un procent clar, nu cu aproximări. Acheiverul face multi-tasking de la ieşirea din uter, are o energie că te doare capul numai când te uiţi la el şi, între migrene, îl bănuieşti pe bună dreptate de un attention deficit disorder de toată frumuseţea. Achieverul nu aşteaptă să-i spună şefu ce-i de făcut, face tot ce trebuie şi încă ceva pe deasupra şi pe dedesubt, e proactiv, adică. E veşnic în mişcare. Achieverul nu reconciliază conturile de cash el face streamlining printre cecuri si depozite şi scade tot la un trimestru timpul necesar reconcilierii până când, dacă nu îl opreşte careva, o să pună în ordine conturile alea instant, de la secunda unu la secunda doi şi pe urmă o să preia pe umeri toată întreprinderea, amen.

Am înţeles şi eu, că nu sunt aşa de proastă cum par în momentele esenţiale, că doerul pune în CV verbe pasive, că zice, hai mă, pe cine dracu prostesc eu, am făcut asta şi aia, dar nu mai pun procente, că de acum unşpe ani din biroul ăla au murit deja oameni, de unde să mai scot cu cât la sută am mărit numărul de clienţi? Achieverul în schimb nu se teme de nimic, e proactiv inclusiv în limbajul de lemn folosit: prin foc, prin spăngi, prin fum, prin mii de baionete, el creşte tot ce e de crescut cu procente cuprinse între 10 şi 20%.

Eu sunt mai molcomă, deh, Transilvania, şi vă spun de pe acum că nu mă urc în lift cu un achiever, mai ales cu unul american. Că eu dacă râde cineva spre mine cu optâşpe dinţi două minute, până la etajul 45, imediat cred că mă iubeşte, că dacă nu, de ce să râdă aşa?

Deci, trebuie să ne arătăm elanul şi entuziasmul, tovarăşi, şi să sugerăm cum ne pricepem fiecare că noi de asta am venit pe lume, să muncim la firma X. Problema majoră cu mine este irezolvabilă, şi anume că am elan şi entuziasm autentice, şi, managerii fiind antrenaţi să aştepte entuziasme contrafăcute de la candidaţi, nu mai sunt în stare să îl recunoască pe al meu, care, săracul, e adevărat.

După cum se ştie, un resume, ca un necaz, nu vine niciodată singur, ci însoţit de o scrisoare de intenţie. Am compus nişte scrisori de intenţie aşa de frumoase că s-ar putea publica în revistă şi alta nu. Am zis să nu fie nici prea prea, nici foarte foarte, dar am compus fin, doar mă cunoaşteţi. Lângă una din ele, pentru un hotel de lux, chiar mi-au dat lacrimile, deci eu dacă eram manager, chiar mă angajam pe mine pe loc cu aşa scrisoare, sau măcar îmi dădeam un telefon să mă chem la interviu. Am scris despre cultura organizaţiei, despre valori, care chiar se potriveau cu aiurerile din capul meu. Am studiat cum a pornit brandul, mi-a plăcut povestea, aş fi vrut să fiu parte din ea. Deci eu pun pariu cu cine vrea pe o tartă cu fructe că recruiterul ăla n-a mai primit de mult aşa scrisoare, altfel nu-mi dădea Alice blog la Tango. Rezultatul? Nimic.

Nu ştiu ce dracu să fac cu entuziasmul, că ăsta tot nu mă părăseşte. Eu cred că la botezul meu una din ursitoare n-a apucat farfuria cu sărăţele sau n-a mai prins Pepsi, că erau vremuri grele şi nu s-a putut aduce pentru toată lumea, sau a venit ea mai târziu, sau ceva s-a întâmplat. Poate o fi stat blocată în trafic sau era duminica în care circulau numerele cu soţ şi ea avea Dacie fără soţ sau ceva nepotrivire s-a întâmplat şi m-a blagoslovit cu entuziasm, în loc să îmi dea nepăsarea necesară unei supravieţuiri frumoase.

Dar n-am entuziasm numai pentru joburi, am şi pentru locuri, oameni, activităţi, ultima oară vă amintiţi că mă îndrăgostisem de un pod şi visam noaptea cu el, plus că vroiam să îmi aduc oamenii cei mai dragi să îl vadă şi ei  Lasă, Corina, că tot ajungi tu acolo, să vezi, şi o să bem amândouă o mocha la Coffee Bean and Tea Leaf in downtown San Francisco, de unde ţi-am trimis e-mail.

Deci mie mi se păruse că am pus într-o formă decentă spre engaging experienţa mea în care la un job am învăţat de la o colegă că poţi să ai şi familie frumoasă acasă şi amant bătrân la biroul investiţii, la altul am lins cu limba etichete şi le-am lipit frumos pe cărţi în timp ce pe un norişor din imaginaţia mea catastrofică figuram ca asistent de marketing. De la un job am plecat că zecele la sută negociat ca procent din fructele mâniei se făcea tot şapte la sută până ajungea în portofelul meu. La alt job am fost la mustaţă la concursul de admitere cu o tipă cu picioare mai faine dect ale mele dar dacă nu o prind eu din urmă pe aia la capitolul estetică în câteva luni, să zicem până în martie 2012, să nu-mi ziceţi pe numele de alint.

Să nu uit să specific că ăştia care mi-au spus că resume-ul meu nu e bun mi-au şoptit că pentru 499 de dolari îl fac ei aşa de fain că nu mă mai recunoaşte nici mama în el.

Dar de ce venisem eu aici?

Ah, ca să vă spun că, virgulă, caut job de contabil, asistent administrativ sau scriitor în nordul Californiei. Dacă aveţi vreo idee (adică ştiţi ceva undeva, sau ştiţi pe cineva care ştie ceva undeva , sau ştiţi pe cineva care ştie pe cineva care ştie ceva undeva), pentru numele lui Dumnezeu, spuneţi-mi!

PS Nu vă faceţi probleme morale, în SUA actul de a recomanda pe cineva e oficial şi se numeşte referals.

Iar de muncit, odată stârnită, muncesc în draci.