My Inner Lady

Stand ieri in masina la o intersectie am avut o revelatie, ca mai nou toate revelatiile le am in intersectii, mai ales cand astept sa fac la stanga. Dintr-o data am stiut clar cine e de vina pentru comportamentul besmetic pe care il am de weekend-ul trecut incoace, de cand practic nu ma mai pot opri din vizitat magazine si venit acasa cu rochii noi.

Campania „Adio pantaloni!” a debutat pe neasteptate si e frenetica. Dupa ce vreo trei ani m-am infruptat in voie din tentatiile comerciale ale Americii, am declarat etapa oficial inchisa si am parcurs o perioada de intelectualitate ce parea sa nu mai aiba sfarsit. Lucrurile s-au rezolvat insa pe 12 mai, cand am simtit un impuls irezistibil sa intru in magazin si sa revin la obiceiuri care sa aduca economia inapoi pe drumul bun. Eticheta care mi-a luat mintile e Calvin Klein. Pana acum nu imi amintesc sa ma fi aruncat pe jos dupa o marca sau alta, insa nu stiu ce fac oamenii astia de la Calvin Klein acolo in atelier, cum potrivesc ei materiale, desene si culori, dar in cele mai multe cazuri rezultatele au inceput sa imi produca satisfactii estetice si sincope financiare dintre cele mai semnificative. Sigur ca mi-am spus (si mi-au confirmat si profesionistii in ale psihicului) ca asta nu e act de cumparare de dragul cumpararii, ci un demers motivat de nevoia de frumos. Rochiile care imi plac au linii simple, in general pe langa corp, si neaparat un detaliu care le face unice: un volan aici, ceva asimetric acolo, doi nasturi dincolo, lucruri din astea.

Am intrat deci sambata in magazin, asa, de chestie, si nici n-am luat carucior, apreciind ca n-am de ce. Dupa zece minute duceam in brate 15 rochii care imi rupeau mainile si complotam cum sa insel directivele managementului care prescriau sa nu te strecori in cabina cu mai mult de 10. Pentru ca am prins o secunda cand fetele de la fitting room erau plecate cu treburi, m-am instalat pentru o jumatate de zi intr-o partitie blocata cu cheia si mi-am vazut de ale mele. Pe urma m-am gandit de ce sa nu fac si poze, daca tot ma desfasor. Albastre, verzi, albe, gri, caramel, peach, fucsia, simple, combinate, toate rochiile au avut sansa lor. Iar in tot timpul asta credeam ca eu fac alegerea, cu priceperea mea.

Abia ieri la intersectie am inteles ca persoana mea fizica era acolo numai ca sa mute umerasele din stanga in dreapta si sa achite nota de plata. Cea care dicta regulile jocului si facea cu adevarat alegerile era afurisita de imaginatie.

Asa mi-am dat seama ca mancarea, bautura, oxigenul, un acoperis cald deasupra capului si un cubicul cu peretii intepati cu hartoage sunt lucruri utile existentei dar datoria mea vitala este sa imi satisfac imaginatia, sa ii dau spatiu de manifestare si sa ii procur motive de a merge in pas saltat. Rezolvand aceste probleme ma voi bucura si eu de un bine colateral numit mai general „sens al vietii”. Pretul aproape ca nu conteaza.

Uneori incerc sa scap de ea, sa o pacalesc. La cea mai recenta calatorie am cumparat bilet la al doilea avion care decola dimineata de pe O’Hare, in speranta ca la ora aia o las dormind si plec in sfarsit singura. Cand sa ies din casa, Imaginatia ma astepta la usa cu bagajul facut, batand din picior sa fie dusa in cutare locuri, neinduplecata. In avion ma inghesuie constant, nu-si plateste niciodata facturile si in general se simte complet indreptatita sa imi dirijeze viata.

Efortul de a o satisface ma epuizeaza in unele cazuri dar, pe de alta parte, exista si multumirea ca, vreau, nu vreau, suntem doua in acest pachet si ne aparam reciproc de fenomene neplacute precum intepenirea si plictiseala, ceea ce, pana la urma, face ca avantajele convietuirii cu aceasta Inner Lady sa depaseasca semnificativ deranjul implicat.