City of Chi – episodul 2

Să mai şi plecăm de lângă balustradă, că de pe 24 mai stăm acolo.

După ce ne-am odihnit în parc şi am făcut câteva poze, am intrat în muzeu, unde ne-am negociat în mod profesionist itinerariul: ea a zis mergem la miniaturi, eu am zis mergem la impresionişti. În felul ăsta am comis pentru a mia oară aceeaşi nedreptate grosolană faţă de restul muzeului, ignorând cu seninătate a bunch of Picasso, Dali, Brancusi (French, born Romanian) şi alţi titani ai artei.

Expoziţia permanentă de miniaturi, aflată la subsol, cuprinde 68 de camere cam de dimensiunea unei colivii, aranjate cu absolut toate detaliile necesare, mobilă, covoare, decoraţiuni, ferestre, balcoane, inclusiv măsuţe cu jocuri de şah cu regele de o înălţime un pic sub un centimetru. Camerele sunt aranjate în stilul amenajărilor interioare de tip european, american şi asiatic începând din secolul 17 şi până în 1930. Proiectul a fost susţinut şi coordonat de  Narcissa Ward Thorne, între 1932 şi 1940. Copii îşi trag cu insistenţă de mână părinţii şi bunicii spre subsolul muzeului şi rezultatul final este că toate generaţiile petrec momente de la plăcute la magice cu ochii lipiţi de ferestrele şi detaliile celor 68 de încăperi de jucărie. pentru ilustrare aveţi aici trei mostre.

După ce am rezolvat miniaturile, ne-am întors la parterul muzeului şi de acolo am urcat la etajul 1, la impresionişti. Colecţia permanentă cuprinde în jur de o sută de tablouri, mare parte strânse cu îndrăzneală şi dragoste de către Bertha Honore Palmer, soţia hotelierului Potter Palmer, la vremea când lumea încă mai ridica din umeri la auzul unor nume ca Monet sau Renoir. Devenită clientă fidelă a dealer-ului de artă Paul Durrand-Ruel, Bertha Palmer este forţa datorită căreia dacă azi ţi se face să vezi nişte impresionişti la Chicago, poţi rezolva problema fără să te urci în avion.

Monet

Van Gogh

Renoir

Chiar nu-mi dau seama cum rondul prin galeriile impresioniştilor îmi poate provoca de fiecare dată aceeaşi plăcere ca şi când l-am executat pentru prima oară.  Ba mai mult, dacă nu mă duc din când în când mi se face dor la fel ca de mama, tata, New York şi San Francisco. M-am suflecat şi m-am apucat de interpretări, poate energia picturilor influenţează cumva propria mea energie sau ceva asemănător, aproape pot să jur că se petrece un fenomen vecin cu paranormalul acolo.

După ce ne-am încărcat în felul ăsta bateriile am ieşit din perimetrul cultural cu un gând foarte culinar, pe care ne-am pus în cap să îl ostoim la Corner Bakery Cafe-ul de peste drum, din Santa Fe Building. Dar între zis şi făcut s-a mai interpus un obstacol neprevăzut, în persoana grădinii proaspăt amenajate în partea de sud a muzeului. Băncuţe, boltă verde, fântână cu efect relaxant, toate ne-au făcut să mai amânăm foamea şi să furăm semi-discret nişte instantanee suplimentare.

Now this is the right male attitude on a springish Saturday afternoon in the city.

Ant this is The Holy Grail of pure relaxation.

And this is the bride. The groom. And the photographer. (mireasa îşi freacă mâinile, prezic că glasul găinii se va auzi insistent în acest aranjament matrimonial, să nu zică că n-am zis).

După ce am mâncat ne-am oprit câteva minute să admirăm macheta oraşului, aranjată tot la parterul clădirii Santa Fe.

Ne-am oprit apoi un pic la fântâna cu figuri omeneşti din Millenium Park.

şi apoi pe încă un colţ de pe care putea fi văzută bine înfrăţirea vechiului şi noului arhitectural,

după care am sărit în tren şi ne-am întors la domiciliu, nu înainte de a ne răsfăţa într-un lan de păpădie încă necăzută sub lama curăţătorilor, şi de a ne pune fiecare câte o dorinţă care, deşi este, deocamdată, secretă, poate fi destul de uşor ghicită de oamenii care se pricep la subtilităţi.

Comentarii, păreri, opinii ??, vorba profesorului meu de cost accounting, căruia îi doresc să nu sughiţe prea tare, că e 11.25 pm şi poate are altă treabă.