Primul zbor

Primul meu zbor cu avionul şi-a luat avânt în după-amiaza de 4 octombrie 2003. Eram atât de fascinată de călătorii, de promisiuni şi de orizonturi fără limite, încât nu pierdeam niciun prilej de a mă înfiinţa la aeroport ori de câte ori cineva cunoscut venea sau pleca prin zări. Întotdeauna întindeam gâtul să zăresc cât mai mult dincolo de gheretele controlorilor de paşapoarte, unde  îmi imaginam culoare căptuşite cu oameni care dansează, copleşiţi de bucuria plecării. Nici astăzi, după ce am reuşit să îmi fac o oarecare zestre de călătorii aeriene,  nu pot să îi pricep pe cei care aşteaptă obosiţi, plictisiţi sau chiar sictiriţi, să alunece în burta câte unui avion care îi depune pe pământuri de poveste. Ştiu, am aflat şi eu, în pauzele luate cu forţa de la romantism, că azi ne grăbim de ne sar capacele, în spatele nostru aleargă cu boturile căscate deadline-uri, gata să ne apuce de cracul pantalonilor şi să ne cheme la (noi) ordine.

Cum să ne mai lăsăm copleşiţi de biata poezie a zborului, cum să ne mai cadă basca de uimire în faţa cocoţărilor drept deasupra norilor, sau a aterizărilor care mărită cerul cu pământul? Sincer, n-are niciun rost să ne mai lăsăm pradă, într-o viaţă care durează, acolo, în jur de 70 – 80 de ani, uimirii că, dacă ne vine cheful, putem circula prin văzduhuri fără nicio oprelişte.

Dorinţa mea de a avea de a face cu avioanele a fost atât de puternică, încât, într-o zi, m-am dus de-a dreptul să mă angajez la o companie care face check-in pe Otopeni. Am dat acolo de o doamnă care s-a uitat la mine, mi-a ascultat sinceritatea cu uimire şi înţelegere şi apoi mi-a spus că mă angajează, dar să nu îmi fac iluzii, că uşile promovării mai departe prin aeroport sunt, în principiu, etanş închise, dacă nu am pe cineva care să tureze motoarele la locul potrivit. Mi-a spus că mai bine stau pe fundul meu de asistent de marketing în editura unde pătrunsesem după numeroase şi complexe teste de aptitudini. Am urcat cu umerii căzuţi în 783 şi am zis că nu-i nimic, o să vină şi rândul meu. Erau timpuri mai complicate, în care ca să pleci aveai nevoie vize, vouchere, scopuri clare sau cineva care să ştie că eşti de treabă şi să îţi trimită o invitaţie oficială. Am avut un dinte atât de ascuţit împotriva acestui mecanism, bine uns, de umilire sistematică, încât, când mi-au fluturat americanii pe la nas o hârtie cu felicitări şi cod de bare, am ordonat să ne suim pe cai fără alte amânări.

Aşa am ajuns să zbor. Îmi amintesc ziua aceea ca ieri, deşi au trecut nişte anişori de atunci. M-am îmbarcat prima dată pentru Bucureşti – Frankfurt. Am luat loc în scaun, şi, înainte să leşin de emoţia desprinderii de pământ, am intrat în vorbă cu un domn fenomenal, în vârstă de vreo 65 – 70 de ani. Era atât de optimist, vesel şi plin de viaţă încât s-a înscris pe vecie în panteonul meu cerebral. Şedeam pe ultimul rând de scaune, într-un avion cu câte trei locuri pe dreapta, trei pe stânga. Ocupam scaunul de la mijlocul rândului din partea dreaptă şi, după ce au pornit motoarele, am avut un sentiment cumplit că acum nu mai pot da înapoi. Omuleţul meu încerca să mă ţină de vorbă, a cerut un păhărel cu ceva tărie, mi-a spus să cer şi eu.

Avionul începuse să se mişte încet pe pistă, în drum spre punctul de decolare. Mi-au trecut prin minte mama şi tata rămaşi de Deva, bunicul rămas la Bulci, chefurile irepetabile (??) rămase la Cluj, adunarea populară de rude şi prieteni rămasă în sala de aşteptare. Avionul se opreşte câteva secunde. Apoi: vuum, vuuuuuum, vuuuuuuuuuuuuuuuum. O să murim! Doamnă, să nu vă fie frică!!, îşi face datoria de încurajare verbală omul meu.  Eu merg în Canada tot la şase luni, o să vedeţi, o să vă placă zborul, nu păţim nimic… Mi se părea că sunt o maimuţă legată de conspiratori în scaun, gata să decoleze cu una dintre navetele spaţiale care populează serialele ştiinţifice şi, în felul acesta, fanteziile cetăţenilor care îşi mănâncă viaţa la sol.

VUUUUUUUUUUUUUUUUUUM, ne ridicăm şi pământul se vede într-o rână, apoi în râna opusă şi, până deschid ochii iar, apar munţii. Isuse! Să respir sau să persist în încremeaneală? Aţi văzut, doamnă, că n-a fost aşa de rău? insistă omul cel simpatic, complet relaxat. Staţi să vedeţi ce frumos o să fie cu avionul mare, care o să ne ducă peste Ocean. Unde anume mergeţi în America? Glasul meu, mixtură scursă din butoiul cu frică şi uşurare, raportează, încă moale: Chicago. Domnul îmi spune că are un băiat la Toronto, calculatorist prosper, cu copil mic. O să vă placă, doamnă, şi o să fie bine, să vedeţi. Deschid ochii iar, încet, şi mă dau mai lângă hublou. Încă mă tem dar, mai puternice, uimirea şi curiozitatea îşi spun cuvântul. Dintr-o dată mă inundă o fericire fără margini. Doamneeee, cât e de frumos. Cum se aşează sub noi cuminţenia câmpurilor, jocul ascuţit al munţilor, pâlcurile de aşezări pitoreşti presărate printre dealurile cu iz de Europă vestică… E foarte senin. Zbor!!! Stewardesele nemţoaice îşi fac treaba repede şi bine, sunt atât de amabile încât, după încă un sfert de ceas, mă relaxez (incredibil!) şi mă bucur în linişte de timpul rămas până în Germania.

După aterizare ne mişcăm repede, avem numai 45 de minute până la cursa transoceanică. Binecuvîntată fie seninătatea începătorului care a fost capabil să rezerve un itinerar cu o escală atât de scurtă! Culoarele de la Frankfurt sunt kilometrice, gâfâim, apoi ne aruncăm într-o vagonetă care pare să umble de capul ei, şi, în sfâşit, ne prezentăm la capătul unei cozi consistente, prin care trebuie să treacă toţi cetăţenii care doresc să aibă de a face cu America. Ne scanează, ne bifează şi ne spun la ce ghişeu trebuie să ducem vizele. La ghişeu ne zâmbesc, ne grăbesc, dar, ce uimire, ne tratează ca pe nişte oameni normali, intraţi în rândul lumii, fără intenţii ascunse, fără gânduri infracţionale. Iar mă năpădeşte un puseu de fericire, apoi alergăm spre al doilea avion, arătăm ca prin vis permisele de îmbarcare şi, în urma noastră, trapa se închide cu alt zgomot definitiv.

Daaaaa, moşuleţul avea dreptate, avionul e mare, manevrează mult mai lin. Iată-mă îmbarcată petru America. Mânânc, mă fâţâi, aţipesc, cer covrigei, cer Fanta, citesc, intru în vorbă cu o doamnă din Africa de Sud (şi cu cine lăsaţi copii când călătoriţi? cu mama. deci şi la ei!). Ne înfingem motoarele în mii şi mii de kilometri (care acum se numesc mile) ne jucăm cu imensitatea planetei. Îmi lipesc nasul de geam ca să zăresc Groelanda. O doamnă din categoria scorţoşi mă roagă să închid hubloul, că o deranjează lumina. Fac nişte poze şi îl închid, ce mare brânză topită e că zburăm deasupra gheţurilor veşnice!! După trei minute îl deschid iar, pregătită să pretind că mi s-a înfundat urechea dreaptă, cea dinspre doamnă. Ştiu, I am bad, bad, bad, dar bad for a reason.

E zi de cine mai ştie când. După ore lungi de suspendare în timp şi spaţiu, vedem în sfârşit continentul american!!! Se arată mai întâi nişte pământuri care par a fi la fel cu cele lăsate în urmă, vedem apoi pe harta din ceafa cetăţeanului din faţă oraşele Montreal şi Toronto, apoi dăm târcoale nesfârşite lacului Michigan. Rotesc uşor gleznele sub scaunul din faţă, îmi recuperez pantofii, le închei cataramele, îmi pun centura. Pe partea stângă se vede, vreme de câteva minute, Chicago, zgârâie norii, lumini. S-a făcut seară. Îmi repet: America. Coborâm tot mai mult, zăresc autostrăzile. Aterizăm. Lumea începe să se ridice, ni se mulţumeşte pentru cooperare şi ni se urează o şedere plăcută la Chicago. Ies prin burduf, arăt paşaportul şi o apuc pe nişte coridoare atât de lungi încât mi se pare că ne întoarcem în România pe jos. Completăm nişte formulare în care mărturisim că nu aducem cu noi nici seminţe otrăvite, nici arme, nici microbi, nici orice altceva care ar putea să dăuneze noii noaste patrii. Bine că mi-am lăsat de data asta arma acasă, am luat la brâu numai nişte dolari, pentru instalare.

Un domn aflat la sfârşitul turei ne rupe, sătul de muncă şi de stat pe scaun, plicurile galbene cu dovezile că am trecut cu bine prin bibilelile emigraţionale anterioare călătoriei. Ne reîntâlnim cu toate valizele şi păşim pentru prima oară în noaptea strălucitoare a Lumii Noi.

Dar iar m-am luat cu ale mele şi am uitat să vă întreb exact ce era mai important: cum a fost când aţi zburat prima oară??