fbpx
„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Primul zbor

de

avion 1

Primul meu zbor cu avionul şi-a luat avânt în după-amiaza de 4 octombrie 2003. Eram atât de fascinată de călătorii, de promisiuni şi de orizonturi fără limite, încât nu pierdeam niciun prilej de a mă înfiinţa la aeroport ori de câte ori cineva cunoscut venea sau pleca prin zări. Întotdeauna întindeam gâtul să zăresc cât mai mult dincolo de gheretele controlorilor de paşapoarte, unde  îmi imaginam culoare căptuşite cu oameni care dansează, copleşiţi de bucuria plecării. Nici astăzi, după ce am reuşit să îmi fac o oarecare zestre de călătorii aeriene,  nu pot să îi pricep pe cei care aşteaptă obosiţi, plictisiţi sau chiar sictiriţi, să alunece în burta câte unui avion care îi depune pe pământuri de poveste. Ştiu, am aflat şi eu, în pauzele luate cu forţa de la romantism, că azi ne grăbim de ne sar capacele, în spatele nostru aleargă cu boturile căscate deadline-uri, gata să ne apuce de cracul pantalonilor şi să ne cheme la (noi) ordine.

Cum să ne mai lăsăm copleşiţi de biata poezie a zborului, cum să ne mai cadă basca de uimire în faţa cocoţărilor drept deasupra norilor, sau a aterizărilor care mărită cerul cu pământul? Sincer, n-are niciun rost să ne mai lăsăm pradă, într-o viaţă care durează, acolo, în jur de 70 – 80 de ani, uimirii că, dacă ne vine cheful, putem circula prin văzduhuri fără nicio oprelişte.

Dorinţa mea de a avea de a face cu avioanele a fost atât de puternică, încât, într-o zi, m-am dus de-a dreptul să mă angajez la o companie care face check-in pe Otopeni. Am dat acolo de o doamnă care s-a uitat la mine, mi-a ascultat sinceritatea cu uimire şi înţelegere şi apoi mi-a spus că mă angajează, dar să nu îmi fac iluzii, că uşile promovării mai departe prin aeroport sunt, în principiu, etanş închise, dacă nu am pe cineva care să tureze motoarele la locul potrivit. Mi-a spus că mai bine stau pe fundul meu de asistent de marketing în editura unde pătrunsesem după numeroase şi complexe teste de aptitudini. Am urcat cu umerii căzuţi în 783 şi am zis că nu-i nimic, o să vină şi rândul meu. Erau timpuri mai complicate, în care ca să pleci aveai nevoie vize, vouchere, scopuri clare sau cineva care să ştie că eşti de treabă şi să îţi trimită o invitaţie oficială. Am avut un dinte atât de ascuţit împotriva acestui mecanism, bine uns, de umilire sistematică, încât, când mi-au fluturat americanii pe la nas o hârtie cu felicitări şi cod de bare, am ordonat să ne suim pe cai fără alte amânări.

Aşa am ajuns să zbor. Îmi amintesc ziua aceea ca ieri, deşi au trecut nişte anişori de atunci. M-am îmbarcat prima dată pentru Bucureşti – Frankfurt. Am luat loc în scaun, şi, înainte să leşin de emoţia desprinderii de pământ, am intrat în vorbă cu un domn fenomenal, în vârstă de vreo 65 – 70 de ani. Era atât de optimist, vesel şi plin de viaţă încât s-a înscris pe vecie în panteonul meu cerebral. Şedeam pe ultimul rând de scaune, într-un avion cu câte trei locuri pe dreapta, trei pe stânga. Ocupam scaunul de la mijlocul rândului din partea dreaptă şi, după ce au pornit motoarele, am avut un sentiment cumplit că acum nu mai pot da înapoi. Omuleţul meu încerca să mă ţină de vorbă, a cerut un păhărel cu ceva tărie, mi-a spus să cer şi eu.

Avionul începuse să se mişte încet pe pistă, în drum spre punctul de decolare. Mi-au trecut prin minte mama şi tata rămaşi de Deva, bunicul rămas la Bulci, chefurile irepetabile (??) rămase la Cluj, adunarea populară de rude şi prieteni rămasă în sala de aşteptare. Avionul se opreşte câteva secunde. Apoi: vuum, vuuuuuum, vuuuuuuuuuuuuuuuum. O să murim! Doamnă, să nu vă fie frică!!, îşi face datoria de încurajare verbală omul meu.  Eu merg în Canada tot la şase luni, o să vedeţi, o să vă placă zborul, nu păţim nimic… Mi se părea că sunt o maimuţă legată de conspiratori în scaun, gata să decoleze cu una dintre navetele spaţiale care populează serialele ştiinţifice şi, în felul acesta, fanteziile cetăţenilor care îşi mănâncă viaţa la sol.

VUUUUUUUUUUUUUUUUUUM, ne ridicăm şi pământul se vede într-o rână, apoi în râna opusă şi, până deschid ochii iar, apar munţii. Isuse! Să respir sau să persist în încremeaneală? Aţi văzut, doamnă, că n-a fost aşa de rău? insistă omul cel simpatic, complet relaxat. Staţi să vedeţi ce frumos o să fie cu avionul mare, care o să ne ducă peste Ocean. Unde anume mergeţi în America? Glasul meu, mixtură scursă din butoiul cu frică şi uşurare, raportează, încă moale: Chicago. Domnul îmi spune că are un băiat la Toronto, calculatorist prosper, cu copil mic. O să vă placă, doamnă, şi o să fie bine, să vedeţi. Deschid ochii iar, încet, şi mă dau mai lângă hublou. Încă mă tem dar, mai puternice, uimirea şi curiozitatea îşi spun cuvântul. Dintr-o dată mă inundă o fericire fără margini. Doamneeee, cât e de frumos. Cum se aşează sub noi cuminţenia câmpurilor, jocul ascuţit al munţilor, pâlcurile de aşezări pitoreşti presărate printre dealurile cu iz de Europă vestică… E foarte senin. Zbor!!! Stewardesele nemţoaice îşi fac treaba repede şi bine, sunt atât de amabile încât, după încă un sfert de ceas, mă relaxez (incredibil!) şi mă bucur în linişte de timpul rămas până în Germania.

După aterizare ne mişcăm repede, avem numai 45 de minute până la cursa transoceanică. Binecuvîntată fie seninătatea începătorului care a fost capabil să rezerve un itinerar cu o escală atât de scurtă! Culoarele de la Frankfurt sunt kilometrice, gâfâim, apoi ne aruncăm într-o vagonetă care pare să umble de capul ei, şi, în sfâşit, ne prezentăm la capătul unei cozi consistente, prin care trebuie să treacă toţi cetăţenii care doresc să aibă de a face cu America. Ne scanează, ne bifează şi ne spun la ce ghişeu trebuie să ducem vizele. La ghişeu ne zâmbesc, ne grăbesc, dar, ce uimire, ne tratează ca pe nişte oameni normali, intraţi în rândul lumii, fără intenţii ascunse, fără gânduri infracţionale. Iar mă năpădeşte un puseu de fericire, apoi alergăm spre al doilea avion, arătăm ca prin vis permisele de îmbarcare şi, în urma noastră, trapa se închide cu alt zgomot definitiv.

Daaaaa, moşuleţul avea dreptate, avionul e mare, manevrează mult mai lin. Iată-mă îmbarcată petru America. Mânânc, mă fâţâi, aţipesc, cer covrigei, cer Fanta, citesc, intru în vorbă cu o doamnă din Africa de Sud (şi cu cine lăsaţi copii când călătoriţi? cu mama. deci şi la ei!). Ne înfingem motoarele în mii şi mii de kilometri (care acum se numesc mile) ne jucăm cu imensitatea planetei. Îmi lipesc nasul de geam ca să zăresc Groelanda. O doamnă din categoria scorţoşi mă roagă să închid hubloul, că o deranjează lumina. Fac nişte poze şi îl închid, ce mare brânză topită e că zburăm deasupra gheţurilor veşnice!! După trei minute îl deschid iar, pregătită să pretind că mi s-a înfundat urechea dreaptă, cea dinspre doamnă. Ştiu, I am bad, bad, bad, dar bad for a reason.

 avion 3

 

E zi de cine mai ştie când. După ore lungi de suspendare în timp şi spaţiu, vedem în sfârşit continentul american!!! Se arată mai întâi nişte pământuri care par a fi la fel cu cele lăsate în urmă, vedem apoi pe harta din ceafa cetăţeanului din faţă oraşele Montreal şi Toronto, apoi dăm târcoale nesfârşite lacului Michigan. Rotesc uşor gleznele sub scaunul din faţă, îmi recuperez pantofii, le închei cataramele, îmi pun centura. Pe partea stângă se vede, vreme de câteva minute, Chicago, zgârâie norii, lumini. S-a făcut seară. Îmi repet: America. Coborâm tot mai mult, zăresc autostrăzile. Aterizăm. Lumea începe să se ridice, ni se mulţumeşte pentru cooperare şi ni se urează o şedere plăcută la Chicago. Ies prin burduf, arăt paşaportul şi o apuc pe nişte coridoare atât de lungi încât mi se pare că ne întoarcem în România pe jos. Completăm nişte formulare în care mărturisim că nu aducem cu noi nici seminţe otrăvite, nici arme, nici microbi, nici orice altceva care ar putea să dăuneze noii noaste patrii. Bine că mi-am lăsat de data asta arma acasă, am luat la brâu numai nişte dolari, pentru instalare.

Un domn aflat la sfârşitul turei ne rupe, sătul de muncă şi de stat pe scaun, plicurile galbene cu dovezile că am trecut cu bine prin bibilelile emigraţionale anterioare călătoriei. Ne reîntâlnim cu toate valizele şi păşim pentru prima oară în noaptea strălucitoare a Lumii Noi.

Dar iar m-am luat cu ale mele şi am uitat să vă întreb exact ce era mai important: cum a fost când aţi zburat prima oară??

Tag-uri:
·
Categorii:
calatorie

Comentarii

  • heheee, un singur cuvant ca raspuns: GROAZNIC!
    Sa detaliez: mi-a fost rau non-stop.

    chris 17 martie 2010 12:02 Răspunde
  • Amalia, m-ai facut sa traiesc si eu fiecare secunda pe care ai trait-o tu, atunci! Iar asta se cheama talent la scris si povestit 🙂
    La mine primul zbor a fost sublim, pentru ca-mi doream de mult sa-l fac! Si a fost o surpriza de ziua mea, habar nu aveam unde voi merge, stiu doar ca m-am trezit in aeroport, cu imbarcare spre Paris – Charles de Gaulle. A fost minunat, nici o clipa nu mi-a fost teama, dimpotriva; apoi am asteptat mereu si mereu ziua in care aveam sa zbor din nou. Si de fiecare data am fost la fel de fericita 🙂

    Corinas 17 martie 2010 14:47 Răspunde
  • Primul meu zbor cu avionul a fost pe ruta: Budapesta-Madrid, cu escala la Zurich. NU am sa uit niciodata partea calatoriei deasupra Elvetiei…..cred ca toata memoria telefonului meu era incarcata pana la refuz cu poze ale minunatilor Alpi elvetieni, a lacurilor turcoaz de albastre ce erau si a ierbii verzi ca-n reclama de la Milka! Drept e ca vacile nu se vedeau! la fel cum nu am sa uit niciodata corectitudinea, politetea si profesionalismul angajatilor de la aeroportul din Zurich….functionau ca un ceas elvetian..:D
    Si acum tin minte uimirea mea la vederea mozaicului de oameni, limbi, nationalitati toti inghesuiti in acelasi avion, majoritatea obisnuiti cu zborul, relataxi, imbracati elegant -motiv de mare mirare pentru mine care 6 ani am circulat cu celebrul „Foamea” intre Suceava si Cluj unde era inadmisibil sa te urci imbracat in ceva deschis la culoare sau mai de calitate, purtand orice altceva decat adidasi sau bocanci…cine a circulat cu acest tren, stie despre ce vorbesc!
    Si evident, momentul cel mai minunat de dupa check-in….magazinele duty-free!!

    irina 17 martie 2010 20:31 Răspunde
  • Prima oara, ca si ultima, urata coincidenta, a fost rau: toate cele 50 de minute zbor (atunci intre Tirgu-Mures si Constanta, ca aveam un an si jumatate si meritam sa fiu dusa astfel la mare si nu cu trenul) le-am plans cu o durere urata de urechi. Ultima oara nu am plans dar nici mult nu mai aveam. Tine de tipul de avion si, uneori de pilot. Prima oara nu stiam sa casc si sa inghit dar n-am pierdut nimic, acum sunt maestra in asa ceva si tot simt cum un pumnal incearca sa-mi strapunga teasta si alege sa intre prin ureche.
    primul zbor constient a fost catre Paris. Eram asa de multumita de o bursa pe care o luasem ca toata lumea era a mea. Incepand cu aeroportul si continuand cu avionul, unde m-am purtat de parca toata ziua zburam catre Franta. Imit foarte bine ce vad in jur:) Am adormit, asa ca nu retin cum arata Parisul seara, vazut de sus.

    Monica 18 martie 2010 0:40 Răspunde
  • Cristina, imi pare rau ca a fost asa 🙂

    amalia 18 martie 2010 6:01 Răspunde
  • Corina, noi doua parca suntem de-o mama, de-o faptura si de-o sama! Si ma bucur mult de tot ca e asa. De ce supriza frumoasa ai avut parte, ma gandesc mult si nu-mi pot imagina alta mai grozava.

    amalia 18 martie 2010 6:05 Răspunde
  • Irina, sunt dintre cei care stiu despre ce vorbesti, eram de multe ori pasagera in „Foamea”, intre Deva si Cluj. Era singura varianta feroviara de a reveni la Cluj in dupa-amiezele de duminica. Hai sa-i anihilam duhoarea cu un bax de sapun si apoi, vorba ta, cu un dezmat la duty-free. Acolo imi pierd uzul ratiunii si multe alte uzuri pe care s-ar putea sa le mai am. Noi acum cunoastem ambele extreme olfactive, si as zice ca e bine asa, ca avem o perspectiva de viata mai ampla. Te-am consolat pentru putoarea indurata??

    amalia 18 martie 2010 6:12 Răspunde
  • Monica, asa-i ca tine si de tipul de avion? Stiu ca o data, dupa ce m-am dat jos din magaoaia tranoceanica si m-am urcat in Milano – Timisoara mi s-a parut ca ala face tumbe cu noi, parca eram intr-o componenta din aia de carusel, pe care se distreaza copii. S-apoi nu tu securitate, eu paranoica, venita din sanul alarmelor teroriste, m-am uitat cum pilotul italian, un frumos plin de gratie, a sarit la post, a manevrat cate ceva si ne-am luat, literlamente, zborul.
    M-am mirat si eu ca la prima plecare Adelina n-a plans, biata de ea, avea un an si doua luni. Acum e o calatoare mai vajnica decat mine.
    Iar despre bursa de la Paris, imi vine sa te intreb, acum pe loc, cate ceva, dar lasa, vino tu si despicam noi firul in o mie…

    amalia 18 martie 2010 6:43 Răspunde
  • Asa frumos ai scris, incat am impresia ca ai descris, de fapt , primul meu zbor cu avionul. Cand am fost in UK. N-am stiut eu sa descriu asa mestesugit senzatia, dar ai facut-o tu pentru mine. Si al doilea zobr, la intoarcere , a fost la fel de frumos. Asa ca am decretat ca acesta este mijlocul de transport pe care il prefer. Nu poti compara cu nimic senzatia de fericire pe care o simti vazand lumea de la inaltimea aia…pe mine m-a inundat o dragoste nemarginita fata de pamantul asta, vazandu-l dintre nori, atat de viu, de frumos, sublim.
    Poate datorita faptului ca mi-a placut atat de mult, nu am avut parte de manifestari neplacute precum infundatul urechilor, transpiratii, etc. Si cand te gandesti ca sunt anxioasa si am atacuri de panica din orice!
    Foarte foarte frumos ai descris si iti multumesc ca mi-ai readus dulcele gol in stomac 🙂

    Andutza 18 martie 2010 10:25 Răspunde
  • Amalia… Ce frumos povestesti tu!
    Eu am ” zburat ” prima data cand aveam 2 ani si eram bolnava de tuse convulsiva… La aceea vreme, anii 60 un leac era sa fii la altitudine si nenea doctorul le-a spus parintilor ca ar trebuii sa ma plimbe cu helicoptereul … zis si facut. Mi-a placut la nebunie… daca inca imi amintesc!
    Pe urma unul din zborurile pe care mi le amintesc a fost Constanta- Bacau la nunta prieteni mele din facultate … a fost ca in carusel alunecad prin goluri de aer pe un fundal de tipete si rugaciuni recitate cu voce foarte puterinca de multi dintre cei prezenti in avion ( 40)… iar eu uitandu-ma pe fereastra ca sa nu vada nimeni ca rad.

    Pleacarea in Canada… Bucuresti Amsterdan Montreal… un zbor lung in care am dormit tot timpul aprope, caci nu dormisem de 3 zile si 3 nopti… mi-am revenit deasuprea Canadei pe undeva prin nordul Quebecului si imi amintesc ca ma intrebam daca o fi fost indundatie caci de sus vedeam sutele de lacuri albastre.
    De atuci am mai zburat foarte mult si trebuie sa va spun ca as fii foarte fericita daca ar trebui sa decolez in fiecare dimineata caci imi place la nebunie. Mi-as muta biroul in avion.

    Nu ma deranjeaza nici ca nu e loc mult pentru picioare si nici daca tipa copii in jurul meu… Imi place in avion si m-as muta acolo!
    Amalia am si eu niste poze din avion dar nu stiu cum sa le pun aici!

    CristinaC 18 martie 2010 17:43 Răspunde
  • Primul zbor…hm…Imi amintesc ca am luat lectii de vitejie de la o batranica octogenara care zbura mai cu viata decat dadea cu sapa. Am stat „la geam” si nu m-a invidiat barbate-meu decat pana am decolat…Am avut ambalajul discret de hartie la indemana- din fericire degeaba.
    Si atunci si ori de cate ori am repetat aceasta experienta mi s-a parut ceva anormal, nefiresc, la fel ca atarnarea de la balconul de sticla din Sears Tower…Poate sunt eu mai fricoasa, nu stiu.

    Doina Mihaela Iacob 19 martie 2010 15:39 Răspunde
  • Andutza, mersi 🙂 Am observat eu ca de multe ori ne asemanam in reactii… Eu am atac de panica daca stau prea mult la sol, asa cum se intampla acum. iti doresc un week-end frumos, te pup.

    Cristina, tu ai luat-o mai usor, intai cu distante scurte, apoi in zona europeana, apoi peste Ocean. Eu m-am repezit ca taurul in batista rosie, direct aici, si acum vezi si tu ca suspin dupa rutele locale si europene nezburate inca…
    Trimite-mi mie din poze, poate le pot posta eu.
    Si sa stii ca nici pe mine nu ma deranjeaza nimic, avion fara turbulente sa fie!

    amalia 19 martie 2010 16:03 Răspunde
  • Mihaela, cine vine aici sa vorbeasca de frica? Numai cand ma candesc la cutia de sticla de la Sears Tower, unde tu ai pasit deja, imi vine sa ma ascund in coltul incaperii si sa imi pun mana la ochi, la fel ca la CN Tower. Dar cu avionul, naiba stie, e altceva. Cand zici ca mai radem cu lacrimi? te pup.

    amalia 19 martie 2010 16:10 Răspunde
  • Amalia, hai la mine si te duc la Toronto… ne urcam in CN Tower care are la o inltime … mare o podea de sticla pe care poti umbla deasuprta lumii… e fantasctica senzatia…E testata si se spune ca si un elefant poate sa stea acolo… dar nu incape in lift!

    CristinaC 19 martie 2010 17:14 Răspunde
  • Exceptionala povestire, Amelie! Scriitura este o confesiune soptita a cuiva drag, nestiut, dar ravnit dintotdeauna.
    Primul meu zbor a fost acum cativa ani, Bucuresti – Palma de Mallorca. Prima mea vacanta peste hotare. A fost un zbor de noapte, am vazut Bucurestiul luminat. Eram foarte tanara (nu, nu eram chiar foarte tanara, dar, nu stiu pentru ce motive, imi place sa spun asta), foarte naiva, foarte nerabdatoare. In mintea mea, imi imaginam senzatii asemanatoare unui carusel si ascultam avida povestile altora. Senzatiile „gol de aer” au fost, desigur, insuficiente pentru mine, decolarea si aterizarea mi le doream mult mai spectaculoase iar cand am observat ca aripa avionului este perpendiculara cu solul am tras o sperietura de moarte.
    De atunci, tot zbor. De goluri de aer m-am lecuit dupa un zbor dinspre New York, cand nu credeam ca voi mai ateriza vreodata. Iar de transatlantice, mi-e groaza 🙂

    Mira 19 martie 2010 22:38 Răspunde
  • Cristina, am fost acolo. In vreme ce restul lumii topaia pe podeaua in cauza, eu m-am ghemuit intr-un colt de incapere si abia m-am putut uita la ei. Dar cu avionul imi place 🙂

    amalia 20 martie 2010 0:02 Răspunde
  • A fost acum multi ani…
    Pe vremea cind incercam sa-i ducem pe romani in Tunisia. Nu exista zbor direct pina la Tunis asa ca m-am dus cu un tren de noapte Bucuresti-Budapesta si de la Budapesta am urcat prima data in avion. A fost groaznic… nici nu vreau sa-mi amintesc tot raul, si toata senzatia de „vreau acasa”… „eu nu ma mai joc”… 🙂 La tot raul meu de inaltime s-a adaugat si fumul tigarilor aprinse caci pe TunisAir se fuma… Doua ore si jumatate de calvar. Si ma gindeam ca in 10 zile va trebui sa ma intorc… cu aceeasi cutie zburatoare si in compania acelorasi colecei de fum…
    A meritat insa caci Tunisia s-a dovedit frumoasa si apoi am reusit si niste curse cu Tarom… daca ati fost in Tunisia sa stiti ca eu am fost printre „deschizatorii de drumuri”. acum multi-multi ani.
    M-am obisnuit cu avionul, ne-am mai imprietenit mai de voie mai de nevoie… zbor nu ca-mi place ci fiindca e rapid… imi plac avioanele mari. Nu suport accelarerea de dinaintea zborului. Inchid ochii, string minerele scaunului, string din dinti… suport cu stoicism. 🙂

    iana 20 martie 2010 18:47 Răspunde
  • Sa stii ca mai nou, „Foamea” e noua! Adik mergem in vagoane frumoase, curate, cu scaune tapitate si chestia de-aia de unica folosinta pe ele sa nu iei si tu ce-a avut altu’….acum, sa nu crezi ca alea le schimba cineva!
    Problema e ca tot cu romani mergem , si tot cocktail-ul de arome traditional romanesti ne insotesc: slana, tuica(cu variantele ei in functie de care parte a muntilor esti) , tigari proaste, transpiratie, etc, etc…..
    Dar, Foamea are un atuu: scaune comode! Cine merge cu Intercity sau rapid Cluj Bucuresti, se alege cu niste picioare unflate si dureri de spate demne de o rubrica tv…..
    Insa, cum bine spui, sa ne gandim la alte chestii mai parfumate si placute…reducerile din duty-free…ma distrez ca in vara am o amica care merge in State si i-am spus ca lista mea de parfumuri o sa fie mai lunga decat cea a lui Mos Craciun…:D

    irina 21 martie 2010 23:24 Răspunde
  • Mira, numai cand spui „Palma de Mallorca” mi se infierbanta imaginatia campata deocamdata aici, in tentativa de primvara chicago-uana. Iti multumesc ca venit langa noi cu primul tau zbor si te astept de acum aici, cu toate cele care vor urma. Eu din New York am plecat numai cu masina, si am plans cale de 70 de dealuri ca ma desparteam de el.
    Ca o anecdota (si o expresie a paranoiei teroriste), iti povestesc ca, la unul dintre drumuri, am vazut placile acelea de pe aripi, care se misca la decolare, si si m-am gandit daca sunt cum trebuie sa fie sau s-a strecurat ceva necurat. Apoi m-am gandit ca mai bine imi vad de covrigul meu cu sare, ca stie pilotul ce are de facut 🙂

    amalia 23 martie 2010 11:42 Răspunde
  • Ooo, Iana, nu-mi inchipui cum poate sa fie sa se si fumeze in avion 🙂
    Dar senzatia de „eu nu ma mai joc” imi devine tot mai familiara. Sau de jucat ma joc, dar vreau sa dau o iama prin latitudini, prin longitudini, prin intersectiile lor… Asa imi tot inchipui de la o vreme incoace ca se va intampla.
    Tu esti gata de excursie? Mai e un pic si trece ca gandul si ca vantul!
    Ce frumos ca ai fost printre deschizatorii de drumuri cu Tunisia, ce multe drumuri erau de deschis atunci… Si uite asa, lumea ni se tot largeste si noi ne tot inteleptim cu ea…nu?

    amalia 23 martie 2010 11:50 Răspunde
  • Irina, pai si unde e trenul acela ruginit, la fereastra caruia imi ridica mama sacosa cu elemente de supravietuire pentru o luna?? Incerc sa mi-l inchipui frumos si ferchezuit si, intr-o zi, candva, cu miros de duty free 🙂 M-ai pus pe ganduri…
    E buna ideea cu lista de parfumuri, foarte buna chiar.

    amalia 23 martie 2010 11:57 Răspunde
  • Oh Doamne, primul zbor a fost intr-un avion din ala vechi, rusesc, de la Timisoara la Bucuresti … a fost groaznic … cind am trecut peste Carpati, am avut senzatia ca pilotul si-a pus in gind sa ne trimita la intilnirea cu Aurel Vlaicu …
    m-am intors cu trenul 🙂 , fiindca n-am avut curaj sa mai urc intr-un avion din acela …
    Primul zbor transatlantic, am avut bilet la business, platit de companie bineinteles si, aveam impresia ca visez, imi venea sa ma pisc la fiecare 10 minute lol … atunci am incercat prima data somon afumat, de n-am stiut cum sa ajung la toaleta mai repede …
    zilele astea ma gindeam ca am traversat oceanul de 13 ori, intr-un an de 3 ori – doar ca sa-l vad pe Tata …
    Au fost zboruri si zboruri … am prins si eu perioada cind se fuma in avion si nu mi-e dor de ea 🙂 … zboruri cu turbulente, zboruri linistite, zboruri intirziate sau anulate – astea-s cele mai faine lol – ca primesti cite un cadou de fiecare data …

    Desi am o senzatie de teama de fiecare data cind urc in avion, senzatie trimisa la plimbare de prima tura de alcool servit :), imi place de mor sa calatoresc, imi plac aeroporturile, daca ar fi dupa mine, as pleca undeva in fiecare saptamina …

    Sofie 25 martie 2010 21:03 Răspunde
  • Sofie parca se aude pana aici zgomotul harbului rusesc, batut apoi la puncte de finetea business-class-ului 🙂 Specialistii spun ca zborul cu avionul e mai sigur decat mersul cu masina, sa-i credem, mai ales ca ne plac atat de mult calatoriile.
    Iti doresc o duminica placuta!
    te pup

    amalia 28 martie 2010 5:06 Răspunde
  • Esti o inteleapta! Sa te bucuri de orice zbor si sa nu iti fie teama!
    Am mers la Chicago in vacanta de iarna, am adorat privelistea din parc, de la Navy Pier si mancarea de la „Italian Village”, dar era atat de frig… si Palma de Mallorca atat de departe…

    Mira 1 aprilie 2010 2:20 Răspunde
  • Draga Amalia,
    iti citesc blogul de anul trecut, tot la cateva zile mai dau tarcoale sa vad ce e nou.
    Ma aflu si eu , de un pic mai mult de trei ani, in aceasta noua patrie si primul meu zbor a fost tot inspre incoace; am fost atat de emotionata de ceea ce mi se intampla, durerea amortita data de constiinta ruperii definitive de familia de acasa si bucuria vinovata a sperantei legata de viitor , toate impreuna mi-au dat o stare de tulburare adanca, in care si-au pierdut contururile multe dintre momentele traite pe parcursul acelor doua zboruri.
    M-am bucurat sa iti gasesc aici marturiile sincere in care pot, prin citire pe sau printre cuvinte, sa ma asigur ca e normal sa am trairile care ma incearca cel mai tare in timpul sarbatorilor de peste an; iti multumesc pentru sinceritate si iti doresc pace in suflet si zile luminoase!

    Marinela 8 aprilie 2010 6:24 Răspunde
  • Marinela, ma bucur ca mi-ai scris, ma bucur cu adevarat, sa stii.
    Cred ca esti mai inteleapta decat mine, eu n-am avut constiinta ruperii de familia de acasa decat dupa ce am ajuns aici. De fapt m-au vizitat si ei dar au spus ca distanta e atat de lunga si lumea atat de diferita, incat nu se mai gandesc sa revina curand.
    La mine tulburarea aceea adanca a venit la a treia plecare de acasa incoace, dupa o vacanta. Sigur ca nu ma tine nimeni cu forta aici, doar ca trebuie sa decid singura cum simt ca ar putea sa fie mai bine, si cand zic mai bine nu ma refer neaparat la avantaje materiale.
    Dar, indiferent cum va fi, am sa marturisesc intotdeauna ca pentru mine America a fost o experienta necesara, inca nu stiu daca si suficienta.
    Iti multumesc mult pentru urari, iti doresc si tie mult, mult bine.
    Tu in ce loc din tara asta mare ai ales sa te stabilesti?

    amalia 8 aprilie 2010 18:20 Răspunde
  • Draga Amalia, bine-ar fi sa fiu insa numai inteleapta nu sunt, caci ca orice femeie sunt ganditoare cu inima si deci facatoare de multe gesturi necugetate.
    Am venit in America fiindca m-am maritat cu un roman care era deja aici de vreo 14 ani; el m-a lamurit , inca dinainte de plecarea din Romania, ca o sa ma vad cu ai mei cel mult anual si a insistat in a-mi repeta sa nu uit si sa fiu pregatita pentru asta.
    Trei ani mai tarziu, cum n-am spart America in doua ca sa devin milionara in dolari americani si deci sa nu am nevoie sa astept concedii si cecuri pentru a calatori, eu am ajuns inapoi acasa de doua ori si ai mei inca n-au calatorit incoace; iar fata mea , la vreo sase luni dupa ce ne mutasem aici, a plecat la scoala la 500 de mile departare de casa.
    Asa ca ..asta e. Norocul meu de-o viata-ntreaga e acela ca imaginatia mea e cat o tara de mare asa ca am mereu tot ce imi doresc.
    Locuiesc acum in Florida, in West Palm Beach si sunt fericita sa vad soarele stralucind tot anul si sa fiu aproape de ocean, caci toata viata ma intrebam cum o fi sa fii italian si sa ai soarele si marea la indemana oricand; asa ca ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat ce mi-am dorit si nu ma mai gandesc ca platesc pentru asta fiindca stiu bine ca niciunul dintre noi nu are de carat cruce peste puterile sale.
    Iti doresc zile frumoase la sfarsitul asta de saptamana, pe curand!

    Marinela 10 aprilie 2010 14:37 Răspunde
  • Suna bine „soarele stralucind tot anul” si „aproape de ocean”!!
    Nu am ajuns in Florida, poate si de frica ca daca vad atata soare nu mai vreau sa ma intorc la Chicago 🙂
    Cred ca a fost foarte cinstit din partea sotului sa te pregateasca, sa explice cum va fi. Adevarul e ca e o ruptura destul de puternica dar uite ca poate sa merite. Ma bucur mult pentru tine si te astept cu drag sa mai vorbim.

    amalia 10 aprilie 2010 17:42 Răspunde
  • Pai vino incoace! Probabil acum nu vei mai vrea caci e mai frumos vara in nord, dar cum fuge opareala de vara de aici, poti fi sigura ca nimic nu-i mai frumos decat iarna in sudul Floridei!

    Marinela 11 aprilie 2010 17:12 Răspunde
  • Buna, la toata lumea!
    Eu pot sa zic ca sunt o incepatoare intr-ale zborurilor. In trecut , mai fusesem in aeroport, luasem pulsul locului, scanasem figurile pasagerilor mirandu-ma de calmul lor, dar nu avusesem ocazia sa zbor.
    Primul meu zbor a fost anul trecut cu Tarom-ul spre Dubai.
    Pana sa ajung in avion am trecut prin toate starile, de la disperare, la speranta. Cand s-a ridicat avionul , extazul a luat locul fricii. Era si imposibil sa fie altfel. Zborul ramane, un lucru fascinant.Mi-am facut si un jurnal si am scris ce simt chiar acolo sus in avion, am facut poze, bineinteles.Stewardesele m-au facut sa ma simt relaxata si chiar m-am bucurat ca au fost atat de zambitoare si dragute. La intoarcere nu am mai avut norocul asta.
    Acum , de fiecare data cand vad avioanele ca niste punctulete pe cer, ma gandesc ca acolo sunt oameni. Inainte, nici nu-mi puneam problema, asta. Erau niste chestii care populau cerul si atat. Acum imi dau seama de insemnatatea lor: oamenii chiar zboara acolo sus. E uimitor!Poate ca suntem obisnuiti sa luam lucrurile asa, de-a gata, insa astfel de experiente te fac sa constientizezi cu adevarat progresul pe care l-au facut oamenii.
    Urmatorul zbor a fost in iarna care a trecut, insa a fost unul scurt, doar de o ora, Istanbul-Antalya. Bineinteles ca am consemnat in jurnal, la fata locului.
    Pana acum am avut parte de zboruri line.
    Urmeaza in iunie zborul cu Tarom, Bucuresti-Palma de Mallorca.Sper sa fie lin.Cam la atat se rezuma experienta mea cu zborurile.

    mirela 16 mai 2010 17:35 Răspunde

Dă-i un răspuns lui amalia Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title