Am venit de pe drumuri uriaşe, cu care nu m-am obişnuit încă pe de-a-ntregul. În jurul oraşului autostrăzile au şi câte cinci benzi pe sens, se unesc şi se despart într-un ritm bezmetic, la viteze care râd în nasul sutei de kilometri pe oră. În America totul e mare şi totul e repede. Gigantismul şi viteza şi-au dat mâna peste ţară, la fel cum o făceau, pe vremuri, soarele şi pionierii. Rezultatul e că totul e grăbit şi eficient, inclusiv traficul rutier. Am decolat din faţa casei, am purces pe nişte poduri pe care puteai să juri că zbori, am trecut pe sub nu ştiu câte oaze de relaxare absolut identice, am plătit rapid şi, cum altfel, eficient, câteva taxe de drum, am admirat case, am admirat lanuri de porumb, am schimbat trei autostrăzi şi, la ieşirea de pe ultima, ne-am împotmolit complet.
În mod obişnuit ar fi trebuit să fie un drum pustiu de ţară (americană) însă am nimerit în sânul unui festival de toamnă şi toată lumea îşi părăsise simultan bătătura privată ca să se adune într-un centru, altfel absolut paşnic, de orăşel din Illinois. De unde fugisem de aglomeraţie, am nimerit exact în mijlocul ei, căci, nu exagerez, rar vezi, chiar şi în downtown Chicago, atât de multă lume câtă am văzut azi în jurul tarabelor cu diverse marafeturi. Michigan Avenue-ul ar fi putut să moară de ciudă demografică perfect justificată. În fine, am străbătut străzile, am parcat undeva pe iarbă, ca tot restul consistent al lumii, şi ne-am dat seama că de atâta târâială rutieră pe ultimele sute de metri, ni s-a făcut foame.
Ne-am orientat după fumul culinar şi am mers să sâcâim existenţial un băiat de liceu care cocea hamburgheri şi jongla cu cleştele de hot-dogi. Părea cumva stresat şi necăjit, deşi încerca să facă glume. Ne-am aşezat la masă, am alungat insectele atrase de colesterolul din meniu, am încercat să luăm o cola şi n-am putut, căci maşina automată se blocase. Am vrut apoi să ne ţinem şi noi, ca toată lumea, de o îngheţaţă, dar era o coadă aşa de mare (prima dată aşteptai să iei număr, apoi aşteptai să te strige, după o practică întâlnită până acum numai prin birourile federale) încât am renunţat.
Am eşuat lângă râu, am ascultat cum se spărgeau valurile de ţărm, am băgat de seamă pitorescul unei barje şi apoi am observat că miroase fantastic de frumos a toamnă. După-amiază căldura s-a liniştit, totul s-a calmat, ciorchinii compacţi de motociclişti au plecat pe la casele lor, ba chiar au mai plecat şi câteva maşini. Ne-am regăsit calmul şi, la întoarcere, am luat-o pe un alt drum, care să nu mai taie în două inimile tarabelor sărbătoreşti. De data asta am întâlnit în cale o coborâre rutieră prin pădure, pe serpentinele a numai două benzi, urmată, tratament regesc!, de traversarea unui oraş cu centru cochet. Nici măcar oprirea la obşteasca benzinărie nu mi-a mai putut strica bună – dispoziţia.
Stimaţi telespectatori, am transmis în direct o duminică americană. Dacă ar fi după capul meu, aş transmite în fiecare zi, în ciuda celor câteva rutine existenţiale pe care trebuie să le bifez, vreau, nu vreau.
Cum aţi petrecut week-end-ul şi cum aţi fi vrut să îl petreceţi, dacă se putea?
(Notă: autoarea articolului poate fi găsită pe blog şi în trenul cu care face naveta în fiecare zi)
Vai, mi-e dor de asa ceva, de un pic de agitatie festiva. Abia astept Craciunul; anul asta o sa fac de toate, si brad, si tort, si cozonac, si vin fiert. Anul trecut, de primul meu Craciun in Canada, am mers in vizita la o familie, dar acasa n-am facut decat… Martini :P. Eu am petrecut un week-end tihnit acasa cu dumnealui, ne-am uitat la filme, am gatit, am stat de vorba si am trecut printr-o mica furtuna emotionala pentru ca nu ne-am inteles la categoriile de la TOMANAP… adevarata drama, ce mai :)). Iar azi am sarbatorit Ziua Recunostintei (desi e maine, dar el lucreaza maine) in „diet mode”: piept de curcan fara piele si piure de conopida. Si o prajitura delicioasa cu capsune, care n-a mai fost in diet mode :).
Am vrut sa scriu si eu cateva cuvinte despre duminica pe care tocmai am epuizat-o insa mi s-au lipit ochii de budinca de conopida a lui catintherain si acum, iaca, nu am altceva in cap decat sa umflu sacosele si sa plec la vanatoare de curcani pieptosi si de …conopide! 🙂
🙂 D Mihaela, e chiar bun piureul de conopida, mai ales daca ii pui ceva condimente (eu am pus un pic de usturoi si marar). Pentru o mancare diet, e destul de apropiata de piureul de cartofi (daca o scurgi bine de apa dupa ce o fierbi). Mi-a placut ca nu m-a facut sa simt ca am inghitit un bolovan, cum patesc cand mananc cartofi.
Happy thanksgiving catintherain. O sa incerc si eu piure de conopida chit ca daca fierb conopida mult nu imi place mirosul.
La mine a fost sarbatoare cu familie si prieteni. Am gatit de-am ametit (singura) si am avut la masa 17 adulti si doi copii ( planificasem un total de 14 dar s-au mai adunat). Azi mergem la alt curcan si de maine incep diet mode, promit.
Alo, Canada, se aude??
Vad ca voi aduceti multumiri mai devreme decat noi. Curcanii nostri inca mai cred ca viata e dreapta si mai binele invinge binele.
Dar nici noi nu ne lasam, azi am sarbatorit cu birouri federale inchise nastrusnicia lui Columb de a pleca in cautarea noilor pamanturi.
N-a venit posta, n-a venit niciun cupon, ne multumim numai cu cele de sambata.
Sa eliminam cartofii, primesc, si n-am nimic nici impotriva conopizii. Numai de ar veni cineva sa gateasca si aici, ca eu sunt in niste greve suprapuse 🙂
Iti trimit eu jumatate din cat am facut, am gatit ca apucata doua conopide intregi si mari cat..verzele! Piure-ul a iesit super-extra, multumiri inca o data celei care m-a inspirat si rugaminti de a mai veni, in timp si spatiu, cu astfel de idei!
Cat priveste curcanii…aici nici piept nu am gasit astazi, daramite dihania intreaga! Care-i treaba cu vecinii canadieni..??
Ma bucur ca ti-a placut Mihaela, si eu tot doua conopide mari am facut :). Amalia, vino incoace, ca mai e si prajitura cu capsuni!
CristinaC, happy Thanksgiving si nu te simti vinovata pt curcan, ca e cea mai slaba si mai sanatoasa carne. Daca n-ar fi asa scump, as cumpara tot timpul, in loc de pui. Fainoasele si dulciurile ne omoara – dar ce moarte placuta… ;).
DMihaela la canadieni se sarbatoreste in al doilea weekend de octombrie Thanksgivingul adica un fel de ziua recoltei combinata cu „hai sa multumim si noi nu numai americanii”. Cred ca le-a placut ideea cu curcanul si sosul de cranberry dar au vrut sa fie originali.
Amalia eu gatesc si pentru tine daca vrei si daca vii pe aici in curand promit sa iti fac si zacusca. In Farmers Market sunt vinete, gogosarii adevarati ca cei din Ro si ardei din aceeia ca la noi nu ca cei din supermarket frumosi colorati.
Maine ma duc sa cumpar conopida!
Cristina nu ma ademeni mult, ca oricum mi-e dor de Niagara.
Si am in poseta un pasaport virgin 🙂
Batzai din picior, nici nu stiu incotro sa o apuc prima data.
Nu ma mai tentati fetelor!
Ma duc unde este bicicleta medicinala si cineva cu biciul langa ea 🙂 🙂
Tocmai a trecut Thanksgiving weekend si pentru mine. 🙂 Am avut musafiri din Montreal, si duminica am incins o petrecere pe terasa mea, care a iesit chiar mai misto (si mai numeroasa) decat ma asteptam. Numai ca n-am facut curcan de Thanksgiving, ci… sarmalute de-ale noastre romanesti. 🙂 Aseara am vizitat niste prieteni… Si cam asa mi-am petrecut ultimul meu weekend lung pentru acest an.
Amalia eu vorbesc serios dar daca vrei zacusca trebuie sa imi spui ca sa ma apuc de treaba!
Cristina, ca o alta ironie a sortii, exact dupa peripetia noastra cu zacusca la Chicago, am gasit, in sfarsit, numita marfa si aici. Nu doar ca are numele respectiv dar are si gustul de la mama de acasa, ceea ce nu poate decat sa ma mire, tinand cont ca e fabricata intr-o fosta republica iugoslava. Ca, de, festivalul romanesc il face un sarb si zacusca un iugoslav, toate astea ca sa se bucure un american cu pasaport romanesc 🙂
Dar de tine si de Niagara tot mi-e dor, ca de altfel si de Bucuresti, Brasov, Sibiu si Deva. Vorba Adelinei: „mami, dar tu vri sa traiesti simultan pe intregul pamant!!”.
Draga mea Amalia,
Te citesc de fiecare data cu un zambet numai pentru tine si ce vine din tastatura ta cu mult dor pentru locurile de unde un pic din tine nu a plecat si nici n-o sa, in veci!
Iesirea ta cu cei dragi la iarba verde-americana, prin cuvintele tale cu prospetimi are farmecul neiluzoriu pe care eu, care citesc, il simt pronuntat si atacat de nostalgii. Aici sigur n-ai fi parcurs atata drum pe un drum cu cinci benzi pe sens, dar si imprejurimile si farama de gust a ”sandwich-ului” poate ti s-ar fi parut mai apropiate de ceea ce voiai, si mai pe gustul tau.
Eu te vad mai departe oama deosebita care si-a luat sansa, o data cu desaga, la spinare,pentru o perioada determinata de prin locurile astea ; si, fara cuvinte mari si brutal-languroase mai cred ca nici aia de-acolo nu te merita indeajuns sa le platesti taxe, dar nici astia de-aici, lasati in urma, nu au stiut sa te pastreze printre ei, ca sa-ti faci viata cum ai fi vrut.
Te imbratisez si raman fana ta fara umbre, doar mai tacuta, uneori. : )
Victoria West, hai ca am tras-o puternic pe culinariada, dar asta e viata, oricum nu puteam discuta foarte multe chestii intelectuale in harait de motociclete Harley-Davidson!!
Caci asa a fost la iarba verde, erau legiuni de motociclisti cu burti si bandane.
Ma bucur ca v-ati distrat temeinic, trebuie sa stoarcem tot ce putem din week-end-urile astea lungi, caci concediul e destul de zgarcit cu noi.
Eu am mancat cel mai recent sarmale la festivalul romanesc la care a venit Iris. Ai dat tu curcanul pe stuffed cabbage?
Iti multumesc ca ai impartit, asa, virtual, week-end-ul tau si cu mine.
Una, asa, asa cu desaga, dar si samburele ala de inconstienta a facut minuni!
Acum sunt mult mai calculata, masor de vreo trei ani ca sa tai o data, abia astept sa se intoarca zilele fantastice in care sa zic iar: „da-o in ma-sa, let’s do it si vedem cum iasa”.
Da, stii ce regret? Ca inainte de a pleca nu am apucat sa bat Europa si de aici pare a fi un pic mai greu. Iar gandul ca de Timisoara la Viena e o ora de zbor si poate sa coste cat un pachet de pufarin nu imi da pace, iti marturisesc.
Iti multumesc ca esti pe-aproape si marturisesc si aici, asa cum o fac de o vreme in gand, ca meritul cel mai insemnat al Americii este ca mi-a dat o oarecare perspectiva asupra lumii, m-a maturizat, desi nu chiar de tot, ca asta nu e posibil 🙂
Sa vii mereu, sa vii oricum, tacuta sau cu vorbele tale dragi.