Transilvania

A fost o dată ca niciodată o etapă istorică în care la prânz desertul era o ruladă de casă umplută cu cacao (pentru mine, fiţoasa) şi o ruladă cu mac (pentru restul mesenilor, mult mai înţelegători). Seara, cina organică se încheia cu un pahar de lapte proaspăt, abia extras din ţâţa vacii. Genunchii zdreliţi, puii domnoşi, porcii lacomi şi vacile răbdătoare erau elementele unui firesc blând, nederanjat decât de zvonuri răzleţe, cum că peste Zidul Berlinului viaţa ar curge în mijlocul unor minunăţii inimaginabile. Aproape că tindeam să cred zvonurile, căci văzusem în congelatorul unor persoane mai umblate decât mine ambalaje galbene de chiftele pre-făcute şi, într-o vacanţă, găsisem la o margine de drum o sticlă goală de apă minerală nemţească. Pe urmă o verişoară mi-a arătat o pereche de adidaşi nou – nouţi, culmea, exact numărul meu, şi am fost prea mutălaică ca să o întreb dacă îi pot purta şi eu o tură într-o plimbare prin Mediaş. Aşa mi-a căzut pe ogorul sufletesc sămânţa tânjirii după fructele subversive ale orânduirii capitaliste, şi am jurat cu o mână pe inimă şi cu cealaltă pe tivul unui tricou cu scrisuri care nu-mi aparţinea, că, într-o zi, o să am toate bunătăţile pământului, supermarketului şi raioanelor cu îmbrăcăminte de damă.

Viaţa s-a depănat în sensul acelor de ceasornic, iar ocazia de a sparge hotarele naţionale în favoarea a ceva mult mai înalt şi mult mai curând, vorba cântecului, a devenit de nesuportat. Îndată ce a apărut o posibilitate concretă de transplant internaţional, am acţionat în faţa ei ca taurul necăjit cu o batistă roşie. A ajutat la asta, desigur, şi curiozitatea patologică faţă de aproape orice îmi iese în drum. Am plecat, am ajuns, nu vă plictisesc cu detalii. Vreme de nişte ani vânat cu patos produse semipreparate şi felurite articole vestimentare, executându-mi promisiunea solemnă din urmă cu nişte ani. Începusem totuşi să sesizez, în anumite pauze pentru respiraţie, că o cină la cutie nu are nimic din farmecul existenţial al merelor roşii care cădeau din pom direct în supa ardelenească de pui. Am început să mă întreb dacă nu cumva, pe total, am pierdut mai mult decât am câştigat. E adevărat că Dumnezeu nu dă cu joarda, dar te pune uneori în situaţii în care te trezeşti că îţi reconsideri priorităţile şi, deci, opţiunile. Dar cu mine situaţia nu e numai în alb şi negru (bine de ăia cu care e), căci eu astăzi las tot ce am şi plec acasă cu o plasă de un leu, cu paşaportul şi un sendviş, şi mâine vând şi pe tata şi pe mama şi tot pământul strămoşesc pentru a-mi băga nasul într-o geantă de firmă, nu-i spui numele, dar firmă importantă, orişicum.

Fluctuând aşa, între călugărie şi desfrânare luxoso – comercială fără margini, am băgat de seamă că îmi plătesc (până la urmă) simpaticele excese cu un ritm de viaţă atât de gonit pe autostrăzi, încât duminica trecută era să leşin, auzind nişte prieteni discutând despre planuri de revelion. Când a trecut anul??, aş fi strigat, dacă nu mi-ar fi stat în gât o ciupercă umplută. Nici n-am apucat să mârâi spre ascultătorii ocazionali (ăia care mi-au mai rămas) că poate şi modul nostru de viaţă mai tradiţional o fi avut, totuşi, meritele lui, comparativ cu alergătura asta pe bandă care îmi pare a fi, uneori, Occidentul.

În fine, nu mai teoretizez, că mă încurc în dantela propriilor cugetări, dar ce vreau să comunic este că în numărul american de octombrie al revistei National Geographic – Traveler a apărut un reportaj grozav despre Transilvania, descrisă ca un ultim pământ pe care pot fi regăsite şi trăite ritmuri europene de demult, ritmuri liniştitoare, pitoreşti şi tămăduitoare, după care chiar şi europenii sadea mai suspină din când în când, în momentele de oarecare reverie. Dintr-o dată m-am simţit fericită şi uşoară, pentru că am trăit acele vremuri şi acele ritmuri pomenite în revistă şi acum, prin contrast, le-am aflat şi valoarea. Nu mă laud şi nu mă plâng de nici una dintre experienţele mele, însă acest articol îmi confirmă ceea ce tot predicam pe la colţuri, că avem cu ce să atragem atenţia, şi, când s-o mai îmbunătăţi managementul, vor veni vremuri, dacă nu bune (că acum doar n-o să-mi ridic toată lumea în cap spunând că vor veni vremuri bune), măcar pitoreşti pe alocuri.

Spun asta pentru că articolul din National Geographic era ilustrat exact cu o ruladă cu mac şi un pahar de lapte din ţâţa vacii, să crape de invidie agenţii de pasteurizare care tocmai au sărit la jugulara ultimelor bacterii strecurate cu neruşinare în ugerul bovin. Căci, iată, uneori nu numai pământul e rotund, ci şi circumstanţele admiraţiilor existenţiale. Şi, să ţinem seama, de data asta e vorba de case foarte mari.