„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Poză telefonică

de

Dragă mamă, eu sunt fine, thank you, and you? Iartă-mă, nu te mira că încep pe pilot automat, dar crede-mă că nu am puterea să decuplez ori de câte ori te sun. Şi e mai bine aşa, că altfel ţi-aş spune adevărul şi te-ai îngrijora. Nu, sunt bine, am ce mânca, nu aşa se pune problema. Am şi ce să beau dar nu prea am timp de nici una dintre ele. Mai ies la restaurant cu fetele dar în ultimele zile le-am tot refuzat, că mă scoteau numai la chinezul, la all you can eat şi eu can eat destul, mai ales dacă nu se adaugă la preţ.

Nu, nu mă uit la bani, decât un pic, cu coada ochiului şi asta numai acum, în ultimele luni. Da, ţi-am spus că sunt bine, de ce insişti? Bine, dacă ochiul tău transatlantic vede, e adevărat. Am mai pus un pic pe mine, da, acolo, dar vezi tu şi cum e, stau numai pe scaun, la birou. Da, 8 ore, cu 30 de minute pauză. Ba da, fac sport dar nu în fiecare zi. Ştiu. Ceai verde. Ai dreptate. Bine, încerc.

Dina o să vină acasă de tot, ea lucra în imobiliare, în echipă cu Sanda, ştii, Sanda de la blocul cu aprozarul. Da! Te-ai întâlnit cu mama ei? Da, ştiu că le mergea bine. Dina găsea casele şi Sanda cocea scheme de finanţare. S-au descurcat bine, păi toţi care veneau aici vroiau repede casă. Sanda ştia pe cineva la o asociaţie de  financing, avea un prieten bun acolo. De la el a învăţat şmecheriile. Ieri a venit cineva să o caute, urla că l-a înşelat cu împrumutul dar era nebun, ea nu l-a înşelat, i-a dat să citească tot. Ăla însă nu avea la el ochelarii de aproape şi nu a văzut scrisul mic. Cred că de asta a şi semnat peste el.

Sanda se descurcă, face cursuri de masaj acum. E foarte adaptabilă. Da, o admir. Oricum are bani puşi deoparte. Dina spune că ea s-a săturat şi merge acasă să încerce să ia nişte pământ. I-am spus că nici acolo nu prea mai ţine dar ea vrea să vadă cu ochii ei. Deşi s-ar putea să se descurce, să ştii, dacă s-a descurcat ea aici se descurcă şi acolo, aşa cred. Andrei e şomer. De la banca lui au dat grămezi afară. Oricum nu mai erau mulţi căci deja mutaseră aproape totul la Mumbai. Gina lucrează, îţi zic, nu pot să îmi închipui cum merge buticul ăla de lenjerie intimă când magazine serioase dau faliment. Naiba ştie. Îi transmit. Te pup, te pup şi te mai sun. Bine, vorbim muuuuuuult. Te pup, te pup. Pa. Pa. Şi eu!

Categorii:
America

Comentarii

  • Da, Amalia, am citit printre rinduri si imi dau seama cit iti e de greu si tie si mie si altora ca noi, care sintem plecati , dar care acolo, in tara, au parintii!
    Vezi tu, eu ma ascund, sau e ca un parapet fraza: daca le e mai bine copiilor mei aici, ce sa fac! Insa sufletulmeu stie si plinge de dorul lor, ca ieri, cind de ziua tatalui meu, nu am putut sa-l pup tare si apasat pe obraji si sa-i spun, personal: LA MULTI ANI, TATA!
    Merg inainte, ascunsa dupa parapetul mai sus amintit si ma bucur ca macar putem sa ne vedem aproape zi de zi, gratie unor minti destepte ce au inventat webcam si altele!
    Nu ma pling, noi am ales, doar….pling!

    Cu drag, din Abu Dhabi
    Manu

    Manu 24 mai 2010 7:04 Răspunde
  • Imi place mult cum e scris postul.Unde mai pui ca ai si dreptate.

    Bear Grylls 24 mai 2010 7:05 Răspunde
  • Amalia….ce poza adevarata ne-ai aratat noua celor plecati, care ne bucuram vazand ca copiilor le e bine aici si stau cu gandul la parintii pe care ii avem acolo. Eu recunosc ca privesc aceasta poza doar jumatate de an cand mama pleaca de langa mine si imi greu.

    CristinaC 24 mai 2010 12:59 Răspunde
  • Amalia, delicios ca de obicei 🙂 …

    Sofie 24 mai 2010 22:52 Răspunde
  • da Amalia,
    asa sunau convorbirile telefonice cind eram plina de dor. cind ma sufocam. cind nu-i aveam linga mine. vorbeam aiureli si ne prefaceam, copii si parinti, ca sintem bine si ca singurul lucru pe care il mai aveam de facut era de vorbit de x sau de y.
    consider faptul ca i-am adus aici, linga mine, ca le-am facut green-card una dintre cele mai reusite chestii pe care le-am facut vreodata in viata mea.

    iana 26 mai 2010 18:47 Răspunde
  • iana, ce bine ca ii ai cu tine, esti o fericita, ai mei nu ar veni aici definitiv.

    Sofie, multumesc 🙂

    Cristina draga, tu macar ai jumatate de an de liniste, in ceea ce o priveste pe mama ta. Ceea ce e grozav.

    Stiu, Manu, la zilele de nastere, cand ar trebui sa fim cei mai fericiti, e cel mai greu.

    amalia 28 mai 2010 1:19 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title